Sfântul Nicolae - Făcătorul de minuni şi Moşul încărcat de daruri pentru copii

Sfântul Nicolae, patronul Greciei, Rusiei şi al multor oraşe din Apusul Europei, este unul din cei mai populari sfinţi ai creştinătăţii, datorită multelor minuni săvârşite atât în timpul vieţii, cât şi după moartea sa, fiind supranumit "Făcătorul de Minuni", păstrând şi rolul de Moş pentru copii și este sărbătorit pe data 6 decembrie. Foto: glasul.ro Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirei Lichiei, s-a născut în localitatea Patara din Asia Mica, în cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea. La primul sinod ecumenic ţinut la Niceea, în anul 325, acesta a fost recunoscut drept un mare apărător al ortodoxiei. Sinodul a condamnat erezia lui Arie, conform căreia Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale. Sfântul, îngrijorat de o posibilă ruptură care putea avea loc în Biserică, i-a dat ereticului Arie o palmă. Astfel, potrivit bisericii, de la palma Sfântului Nicolae a rămas obiceiul ca, pe 6 decembrie, cei neascultători să fie loviţi cu joardă în semn de avertisment. Tot tradiţia spune că nuieluşa cu care este lovit neascultătorul trebuie să fie de măr, iar dacă aceasta, pusă în apă, va înflori până la Naşterea Domnului (Crăciun), înseamnă că sfântul "a mijlocit" iertarea celui care a fost lovit. Sfântul Nicolae a ştiut, însă, că după mustrare se cere mângâiere. Astfel, a făcut multe daruri săracilor, i-a liniştit pe cei întristaţi şi a vindecat, cu putere de la Dumnezeu, pe bolnavi. Sfântul ierarh Nicolae a murit în anul 340, iar din anul 1087, moaştele sale sunt păstrate la o biserică ce-i este dedicată, în Bari, în sudul Italiei. În tradiţiile româneşti, Sfântul Nicolae apare pe un cal alb, aluzie la zăpada care cade în luna decembrie; păzeşte soarele, care încearcă să se refugieze pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură; este iscoadă a diavolului; stăpâneşte apele, fiind patron al corăbierilor pe care îi scapă de la înec; apără soldaţii în război, motiv pentru care aceştia îl invocă în timpul luptelor; ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace care vor să se mărite. "Minunile săvârşite de Sfântul Nicolae, precum învierea celor trei copii omorâţi de un hangiu sau salvarea de la naufragiu a unor corăbii, sunt binecunoscute. De aceea Sf. Nicolae a fost ales ca ocrotitor al copiilor, dar şi al marinarilor, al brutarilor, al fetelor fără zestre, al victimelor sistemului judiciar etc. Dintre multele istorisiri care îl au ca erou, cea mai cunoscută este cea a fiicelor unui om bogat care îşi pierduse averea. Sfântul a venit într-o noapte şi le-a aruncat pe fereastră trei saci de aur, pe care să îi aibă drept zestre pentru a nu fi nevoite să se prostitueze", a explicat, luni, pentru MEDIAFAX, părintele Bogdan Teleanu de la Patriarhia Română. Istoria vieţii Sf. Nicolae vorbeşte şi despre o altă minune şi anume că a izbăvit de la moarte pe trei bărbaţi năpăstuiţi pe nedrept. Pe când aceştia erau în închisoare au aflat de timpul când aveau să fie omorâţi şi au chemat pe sfânt în ajutor; i-au pomenit şi de binefacerile ce le făcuse cu alţii, cum izbăvise de moarte pe alţi trei bărbaţi din Lichia. Iar Sfântul Nicolae, cel grabnic spre ajutor şi gata spre apărare, s-a arătat în vis împăratului şi eparhului; pe eparh l-a mustrat pentru că a defăimat împăratului pe cei trei bărbaţi, iar împăratului i-a arătat şi i-a dovedit ca bărbaţii aceia sunt nevinovaţi şi că din pizmă au fost pârâţi că au uneltit împotriva lui. Şi aşa i-a izbăvit Sfântul Nicolae de la moarte, a adăugat părintele Bogdan. Potrivit preotului, cea mai cunoscută dintre istorisirile legate de Sf. Nicolae este menţionată şi de Dante Alighieri în "Divina Comedie" - "Purgatoriul". Apoi, în 1809, Washington Irving (autorul "Povestirilor din caverna adormită") a scris despre Sinterklaas în "O istorie a New York-ului". Irving l-a descris pe Sinterklaas ca un omuleţ rotunjor într-un costum danez tipic, cu bufanţi pe genunchi şi o pălărie cu boruri mari, care călătorea pe spatele unui cal, în seara de Sfântul Nicolae. Părintele Bogdan Teleanu a mai spus că, drept urmare a gestului de bunăvoinţă al Sfântul Nicolae manifestat faţă de fetele bogatului sărăcit, cadoul a fost cel care s-a impus drept emblemă a sărbătorilor de iarnă, în special a Sf. Nicolae şi a Naşterii Domnului. Copiii tuturor ţărilor creştine au fost învăţaţi că în noaptea de 5 spre 6 decembrie Sfântul Nicolae vine şi le încarcă galoşii, bocancii sau bradul cu dulciuri, jucării sau daruri din ce în ce mai costisitoare, dar unii găsesc şi câteo nuieluşă. În unele zone, copii îi lasă moşului apă şi morcovi pentru calul său. În colindele româneşti, cântate în plină iarnă, vorbesc despre florile dalbe, flori de măr. Asta pentru că, bătrânii noştri cunoşteau şi ei că acea joardă a Sfântului Nicolae trebuie să fie una de măr, iar dacă aceasta, pusă în apă, va înflori până la Naşterea Domnului, înseamnă că sfântul a mijlocit pentru iertarea celui căruia i-a dat crenguţa flori albe. Dacă la Sfântul Andrei se punea la încolţit grâul pentru a vedea cum va fi anul care vine, de Sfântul Nicolae se pun în apă crenguţe de pomi fructiferi, pentru ca acestea să înflorească, dovada iertării greşelilor, după cum spun tradiţiile populare. Sfântul Nicolae este unul dintre numele cele mai îndrăgite şi mai răspândite. El este format din cuvintele greceşti: nike - victorie, biruinţă şi laos - popor,"om ce face parte dintr-un popor victorios". În Europa, în secolul al XII-lea, ziua Sfântului Nicolae a devenit ziua darurilor şi a activităţilor caritabile. Astfel, în Germania, Franţa şi Olanda, ziua de 6 decembrie este considerată o sărbătoare religioasă, când sunt oferite cadouri copiilor şi săracilor. Multe ţări şi-au păstrat propriile obiceiuri şi tradiţii de Sfântul Nicolae. Astfel, în unele culturi, Sfântul Nicolae călătoreşte cu un însoţitor care îl ajută. În Olanda, episcopul călătoreşte pe un vapor, sosind pe 6 decembrie. Are la el o carte mare, din care află cum s-au purtat copiii olandezi în timpul anului. Cei cuminţi sunt răsplătiţi cu daruri, iar cei obraznici sunt luaţi de asistentul său, Black Peter. În Germania, Sfântul Nicolae călătoreşte tot cu un însoţitor, cunoscut drept Knecht Ruprecht, Krampus sau Pelzebock, care vine cu un sac în spate şi o nuia în mână. Copiii obraznici sunt pedepsiţi cu lovituri de nuia. La creştinii din Ghana, moşul care aduce daruri vine din junglă, în timp ce în Hawai, el coboară din barcă. În Danemarca, cel care aduce daruri cară un sac în spinare şi este purtat de reni. Copiii pregătesc o farfurie cu lapte sau o budincă de orez, în speranţa că aceasta va fi mâncată de elfi, personaje despre care se crede că îl ajută pe aducătorul de daruri. Polonezii cred că darurile vin de la stele, în timp ce ungurii spun că ele sunt aduse de îngeri.

Citeste mai mult >>

Lucifer

Lucifer este un nume deseori dat Satanei în credinţa creştină. Această asociere a lui Lucifer cu cea a unui înger căzut vine dintr-o interpretare particulară a unui pasaj din Biblie (Isaia 14:3-20) care vorbeşte despre cineva care primeşte numele "steaua zilei" sau "steaua dimineţii" (în latină, Lucifer) care semnifică un om căzut din Rai. Acelaşi cuvânt latin este folosit ca stea în Petru 1:19 şi oriunde altundeva fără legătură cu Satana. Totuşi, în multe scrieri mai târzii decât cele ale Bibliei, cuvântul latin a fost folosit ca un nume care îl desemnează pe Satana. În latină, cuvântul "Lucifer" care înseamnă "aducător de lumină" (de la lux, lucis, "lumină" şi ferre,"a aduce"), este un nume pentru "steaua dimineţii" (planeta Venus cu înfăţişarea ei întunecată.Versiunea Bibliei în latina vulgară a folosit acest cuvânt de două ori pentru a se referi la "steaua dimineţii": o dată în Petru 1:19 pentru a traduce cuvântul grecesc "Φωσφόρος"(Phosphoros),[3] care are acelaşi sens literar al expresiei "aducătorul de lumină" cum are "Lucifer" în latină; şi o dată în Isaia 14:12 pentru a traduce "הילל" (Hêlēl), care înseamnă şi "steaua dimineţii". În pasajul mai târziu, titlul de "steaua dimineţii" este dată tiranului rege babilonian, despre care profetul spune că va cădea. Acest pasaj a fost aplicat ulterior prinţului demonilor, astfel că numele de "Lucifer" a început să fie folosit pentru Satana şi a fost răspândit cu ajutorul unor lucrări precum Infernul lui Dante Alighieri şi Paradisul Pierdut al lui John Milton, dar pentru vorbitorii de engleză cea mai mare influenţă a fost determinată de utilizarea în King James. Un pasaj similar din Ezechiel 28:11-19, privind "regele din Tir", a fost aplicat, de asemenea, şi lui Satana, contribuind la imaginea tradiţională a Satanei şi a căderii sale. Lucifer este numele latin pentru "Steaua Dimineţii", atât în proză, cât şi în poezie, după cum se vede în lucrările lui Marcus Terentius Varro (116–27 BC), Cicero (106-43 BC) şi ale altor scriitori latini timpurii.[5] Cicero scria: Stella Veneris, quae Φωσφόρος Graece, Latine dicitur Lucifer, cum antegreditur solem, cum subsequitur autem Hesperos[6] Steaua lui Venus, numită Φωσφόρος în greacă şi Lucifer în latină, când precede soarele, şi Hesperos, când urmează acestuia. Şi Plinius cel Bătrân: sidus appellatum Veneris … ante matutinum exoriens Luciferi nomen accipit … contra ab occasu refulgens nuncupatur Vesper[7] Steaua numită Venus … când răsare dimineaţa, poartă numele de Lucifer … dar când luminează la apus, se numeşte Vesper. Şi poeţii folosesc cuvântul "Lucifer". Ovidiu menţionează de cel puţin 11 ori Steaua Dimineţii în poeziile sale. Virgiliu scria: Luciferi primo cum sidere frigida rura carpamus, dum mane novum, dum gramina canent[8] Să ne grăbim, când apare Steaua Dimineţii, Către păşuni reci, cât ziua-i încă nouă, cât iarba-i înrourată.

Citeste mai mult >>

Lilith

Conform legendei Cabala, Dumnezeu ar fi creat pe Adam şi pe Lilith din ţărână ("Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut dupa chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut" - Genesa 1:27). Se observă ca Eva ar fi venit dupa plecarea lui Lilith, aceasta fiind creata din coasta lui Adam ("Şi omul a zis: <>" - Genesa 2:23). Se intelege foarte usor din Geneză că înainte de Eva a fost Lilith. Deoarece Eva este prezenţa substanţială a femeii in Rai, Lilith trebuia să fie îndepărtată din cadru înainte de sosirea acesteia. Lilith nu apare in Biblie; poate datorită prejudiciului adus de către autorii patriarhi care au modificat scrierile de-a lungul timpului. Lilith şi Adam se iubeau foarte mult, dar când făceau dragoste, Lilith nu dorea să stea pe jos, cerând egalitate între sexe, intrând în conflict cu Adam. În urma conflictului, Lilith pleacă; o altă versiune spune că pronunţând în mod nepermis numele lui Dumnezeu YHWH (cu pronunţie azi nesigură), este izgonită din Eden. Îl ia pe Şarpe (Diavolul) ca soţ, răzbunându-se mai târziu pe Adam, făcându-l să ia fructul interzis. Până în secolul optsprezece , în multe culturi ale lumii era comună practica folosirii amuletelor împotriva lui Lilith. Aceste amulete se aşezau deseori în cele patru colţuri ale camerei în care dormeau nou-născuţii şi aveau menirea să- i apere pe aceştia şi pe mamele lor. Uneori se trasa un cerc magic în jurul patului nou-născutului, cerc pe care se scriau numele a trei îngeri însoţite de cuvintele : ” Alungată să fie Lilith ” sau ” Fereşte acest copil de tot răul. Dacă un copil râdea în somn, era semn că Lilith se afla în preajmă. Se credea că un bobârnac uşor pe nasul copilului făcea ca Lillith să dispară. Lilith este un demon feminin al nopţii, prinţesă a Iadului, care se presupune că zbura în căutarea pruncilor pentru a-i răpi sau strangula. În mitologia evreilor, se spune că Lillith a fost prima soţie a lui Adam. O altă variantă ar fi că Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Lilith ca fraţi gemeni. Lilith a cerut să fie egală cu Adam, însă încercările sale au eşuat, ea părăsindu-l în final pe Adam. În mitologia musulmană se spune că după ce l-a părăsit pe Adam, Lilith s-a împerecheat cu Satan . Altă versiune o prezintă pe Lilith că fiind prima soţie a lui Adam, înainte de Eva. Adam s-a căsătorit cu ea pentru că obosisese să se acupleze cu animalele. El a încercat să o determine pe Lilith să stea sub el în timpul actului sexual, însă aceasta a refuzat, nesatisfacandu-i nevoia de dominaţie. L-a blestemat pe Adam şi l-a părăsit, îndreptându-se către casa ei de lângă Marea Roşie. Adam s-a plâns lui Dumnezeu, care a trimis trei îngeri, pe Sanvi, Sansanvi şi Semangelaf, pentru a o aduce pe Lilith înapoi în Eden, însă aceasta i-a sfidat pe cei trei îngeri, blestemandu-i. Cât timp a petrecut la Marea Roşie, Lilith devenise amanta demonilor, făcând câte 100 de copii în fiecare zi. Cei trei îngeri spuneau că Dumnezeu îi va lua toţi aceşti copii dacă nu se va reîntoarce la Adam.Din nou Lilith a refuzat, fiind pedepsită ca atare. Acesta a fost momentul în care Dumnezeu i-a dăruit-o lui Adam pe Eva, cea cuminte şi supusă, exact opusul lui Lilith. Se mai spune că atracţia malefică lui Lilith faţă de copiii nou-născuţi vine de la faptul că propriii săi copii făcuţi cu demonii au fost luaţi de către Dumnezeu în urma refuzului său de a se reîntoarce la Adam. Cei trei îngeri trimişi au forţat-o pe Lilith să jure că ori de câte ori va întâlni numele sau chipurile lor pe amulete, va renunţa la a face rău celor care le poartă. Se fac speculaţii pe seama faptului că s-ar putea să existe o legătură între Lillith şi Lenith, o divinitate a etruscilor, ce nu avea chip şi aştepta la poarta Lumii de Dincolo împreună cu Hecate şi Persephona, pentru a primi sufletele celor morţi. Lilith a mai fost asemănată cu figuri mitologice şi legendare cum ar fi Regina din Sheba sau Elena din Troia. De asemenea, în Europa medievală, Lilith a fost descrisă că soţie, amantă sau bunică lui Satan.

Citeste mai mult >>

Iad

Cuvântul „iad“ se găseşte în multe traduceri ale Bibliei. Unele traduceri spun „mormânt“, „locuinţa morţilor“ etc. Alte Biblii transliterează pur şi simplu cuvintele din limbile originale care sunt redate adesea prin „iad“, adică le transcriu folosind alfabetul nostru, fără să le traducă. Care sunt aceste cuvinte? Ebraicul sheóhl şi echivalentul său grecesc háides, care nu se referă la un singur mormânt, ci la mormântul comun al omenirii. Mai este şi termenul grecesc gheenă, care este folosit ca simbol al distrugerii eterne. gheenă, 2007VT (ebraică) VT (greacă) NT (greacă) latină română apariţii în NT Seol[1] Iad Iad[2] infernus[3] Iad 10 ori Ge Hinom[4] Ennom[5] gheenă[6] infernus gheenă 11 ori În Noul Testament: iad: Matei 11:23 16:18. Luca 10:15. Faptele 2:27,31. 1 Corinteni 15:55. Apocalipsa 1:18 6:8 20:13,14 gheenă: Matei 5:22,29,30, 10:28, 18:9, 23:15,33. Marcu 9:43,45,47, Luca 12:5, Iacov 3:6. lacul de foc: Apocalipsa 19:20, 20:10,14,15; 21:8. Michelangelo: Judecata cea din urmă Cu toate acestea, atât în creştinătate, cât şi în multe religii necreştine se învaţă că iadul este un loc unde se află demoni şi unde cei răi, după ce mor, sunt pedepsiţi (după opinia unora, chiar torturaţi). În creştinism sau alte religii iadul este după judecata din urmă locul de schingiuire a sufletelor păcătoase de către demoni, în opoziţie cu raiul locul de răsplată a celor curaţi de păcate. Unii mai puţin păcătoşi primesc şansa de a ajunge cu sufletul curat în rai fiind trecuţi prin focul purgatoriului. Pe când în unele religii suferinţele iadului au un timp limitat durând până când păcătoşii şi-au ispăşit păcatele, în creştinism aceste suferinţe în iad a păcătoşilor sunt veşnice. Iadul este reprezentat de pictorii din evul mediu Hieronymus Bosch (1450-1516), Hans Memling (ca. 1433/1440-1494), Luca Signorelli (ca. 1445/50-1523), Peter Paul Rubens (1577-1640) Sandro Botticelli (1445-1510) ca un infern de flăcări, cu diavoli care schingiuiesc cu plăcere, fiind descris şi în opera literară a lui Dante Divina Comedie iadul are aici mai multe faze (trepte) de schingiuire, unde femei uşuratice şi cei care le întreţin sunt biciuiţi.

Citeste mai mult >>

Rai

Hristos (Iisus) spunea apostolilor lui, ei trebuie să vegheze fără întrerupere în prezenţa şi în absenţa Lui, ca ei să vadă venirea împărăţiei Lui (Marcu 13:37). Unii dintre ei au devenit nerăbdători (2 Tesaloniceni:2). Pe de altă parte este amintit că Pavel, Iacob, Petru şi Ioan pentru a preveni uitarea credinţei au scris scrisori fraţilor lor creştini prin care aceştia sunt avertizaţi să nu-şi piardă nădejdea şi credinţa în sosirea împărăţiei lui Dumnezeu (Evrei 10:25, 10:37; Iacob 5:7-8; 1 Petru:47; 2 Petru 3:1-15; 1 Ioan 2:18, 2:28). Acest fapt nu este recunoscut de istoricii şi teologii creştini, care afirmă de exemplu că Epistola către evrei n-a fost scrisă de fapt de Pavel.[2] În enciclopedia biblică franceză, Dictionnaire de la Bible este amintit: „Ar fi o osteneală zadarnică, să încercăm să tăgăduim cu orice preţ, vegherea şi aşteptarea sfârşitului lumii, care stă scris clar în Noul Testament... În creştinismul timpuriu... aşteptarea Parusiei (Revenirea lui Iisus) a jucat un rol important şi poate fi găsit la începutul şi sfârşitul Noului Testament.” [modificare] Rai Cuvântul slav rai este direct împrumutat de la cuvântul persan ray, ceea ce înseamnă fericirea şi strălucirea cerească.[3] Denumiri în diverse religii: Creştinism - Rai Islam - Djanne (arab. "minune") Iudaism - şamaim ("cer") Prin rai (cer) se înţelege în diferite religii locul în care vine sufletul omului merituos după moarte. În acest loc nu ar exista griji pentru necesităţi, astfel ca fericirea sufletească să fie posibilă. De cele mai multe ori însă, există îndatoriri, care trebuie respectate, până a putea ajunge acolo. În creştinism, de exemplu, cel doritor să ajungă în rai trebuie să creadă în Isus Hristos şi eventual să urmeze ritualurile unei culte creştine. Se susţine de către diverse culte că ajungerea în Paradis reprezintă eliberarea de toate lucrurile pământeşti şi axarea pe o viaţă (strict) religioasă. Împărăţia cerului (greacă: basileia tou theau) în Iudaism instaurarea domniei lui YHWH în Israel şi terminarea exilului evreilor, iar în creştinism înseamnă mântuirea lumii. Imaginările raiului sunt foarte multe şi dau o privire interesantă asupra necesităţilor şi nostalgiilor culturii respective. Pentru creştini acesta a fost pentru mare parte din Evul mediu Sfântul Ierusalim, mai târziu Grădina Edenului, Grădina Mănăstirii, care era făcută după dorinţele Raiului. Punct important al acestor închipuiri a fost grădina franceză în stil baroc. După Iluminism imaginările despre grădina Paradisului au fost înlocuite tot mai mult cu un peisaj străvechi, o lume dinaintea civilizaţiei, deci tot în faţa căderii în păcat. Pentru ecologiştii din ziua de astăzi, Raiul este mai mult o pustietate, o pădure străveche sau un biotop. Conform Bibliei, Grădina Edenului a fost creată de Dumnezeu în a şasea zi. Acolo i-a aşezat pe Adam şi Eva. După ce au fost izgoniţi din rai, Grădina Raiului reapare în Biblie ca „sânul lui Avraam”.

Citeste mai mult >>

Este Raiul nostru doar paradisul naivilor?

Este un cliseu, dar suspectez ca exista doua feluri de oameni: cei care cred, pur si simplu, in Rai si cei care cred in Rai fara sa isi fi dat inca seama. Oricine se exclude vehement din cele doua categorii, ar trebui sa faca un mic exercitiu de memorie si sa se intrebe doar atat: “S-a intamplat, macar o data in viata mea, sa fiu optimist sau sa sper?” Dace raspunsul este negativ, atunci acel individ isi poate amenja propria categorie selecta a celor care neaga cu desavarsire Salvarea. In caz contrar, aflati ca si voi sunteti, voit sau nu, constient sau nu, adepti ai unei existente (luminoase) dupa moarte. O cu totul alta chestiune este fiintarea efectiva a acestui Paradis, complet discutabila si despre care unii oameni, asa cum este jurnalistul si scriitorul britanic Johann Hari, cred ca este o “constructie fatala cu o istorie scurta si sangeroasa”. “Imagine there’s no heaven/ It’s easy if you try/ No hell below us/ Above us only sky.” Sunt versurile unui cantec al "Beatles"-ului John Lennon. In ciuda numerosilor sai adepti, nu sunt foarte multi credinciosi care sa acheseze la ideea sugerata de artist. Conform unor studii destul de recente, se pare ca, in general, in lume, procentul celor care cred in Rai este mai mare si, pe alocuri, mult mai mare decat al scepticilor. Ba, mai mult, in ultima perioada aceasta tendinta chiar a inregistrat cresteri substantiale. In plus, multi indivizi sunt de parere ca pana si animalele lor de companie - caini, pisici, soareci, serpi - ii vor insoti prin portile de aur ale locului cu fericire vesnica. Raiul isi schimba constant forma deoarece consta intr-o intreaga istorie de nadejdi umane subconstiente. "Arata-mi Raiul tau si iti voi arata ce iti lipseste din viata", scrie Lisa Miller in paginile cartii sale, intitulata "Raiul: Fascinatia noastra perena pentru lumea de dincolo". Calatorii deserturilor, cei care au scris atat Biblia cat si Coranul, traiau intr-o permanenta seceta si senzatie de sete - asadar Raiul lor era un izvor urias si general de rauri, fantani si oaze. Sclavii afro-americani credeau ca se duc, dupa moarte, intr-un Rai unde "cei dintai voi fi cei din urma, iar cei din urma primii", astfel incat ei sa fie oamenii liberi care ii vor domina pe sclavii de culoare alba. Astazi, sinucigasii islamisti traiesc intr-o societate cu placeri sexuale extrem de precare, prin urmare Paradisul lor imbraca forma unei orgii totale, in care nici mai mult nici mai putin de 72 de fecioare supuse ii satisfac martirului cele mai ascunse placeri. Cu alte cuvinte, Raiul este un "loc" individual si nu unul general. Fiecare vede in Rai o salvare, o infruptare abundenta din tot ceae ce nu poate avea in timpul vietii; este o reprezentare dupa standarde pur umane si, la urma urmei, o inventie omeneasca de la un capat la celalalt, din pura nevoie. Raiul s-a nascut Si se pare ca stim cu precizie momentul in care a aparut aceasta proiectare in vazduh a vindecarii neajunsurilor noastre: 165 i.Ch., sub patentul evreilor antici. Pana la acel moment, Raiul - Shamayim pentru cei din Levant - era, exclusiv, lacasul lui Dumnezeu si al ingerilor. Ocazional, Domnul cobora din "casa" pentru a face cunoscute oamenilor, prin intermediul unor alesi, poruncile si invataturile Lui. Dar contactul se oprea aici, oamenii nu aveau sa se intoarca dupa moarte in Gradina Edenului, de unde fusesera odata alungati. Nu li se spunea ca vor merge acolo si nici nu se asteptau sa o faca. Exista o oarecare nadejde ca o entitate nemateriala, parte a individului material, se va inalta undeva in sferele mai inalte ale Pamantului, dar nu de-a dreapta tatalui si nu intr-un extaz total. Pe atunci, principala speranta a unui om pentru ce avea sa i se intample dupa moarte era ca osemintele sa ii fie ingropate laolalta cu cele ale oamenilor sai, intr-un mormant comun, iar povestea sa ii fie transmisa mai departe, prin descendenti. Era o abordare realista si umana a mortii: omul pleca, dar urmasii sai ramaneau sa continue orice ar fi fost de continuat. Si atunci, cum de a ajuns ideea de Rai - in prezent - locul perfect unde Dumnezeu locuieste si unde vom ajunge si noi daca traim corect - sa fractureze aceasta stare de fapt? Mai multe componente ce pluteau in atmosfera Ierusalimului acelor vremuri par sa isi fi adus contributia la aceasta situatie. Grecii credeau ca exista in fiecare om un suflet etern care se ridica la ceruri dupa moarte. Adeptii zoroastrismului credeau ca fiecare va fi judecat la sfarsitul vietii pentru actiunile sale pe Pamant. Brahmanismul miza pe eternul extaz al Nirvanei, iar evreii credeau intr-un Yahve atotputernic. Dar a fost nevoie de un eveniment major pentru ca toate acestea sa fuzioneze. Cu mai bine de 2.000 de ani in urma, regele seleucid Antioh al III-lea cel Mare invada Israelul si incerca sa inabuse cu totul religia iudaica, substituindu-i acesteia venerarea lui Zeus. Evreii vedeau distrus sub ochii lor tot ceea ce aveau mai sacru: li se ordona, dintr-o data, sa sacrifice animale dinaintea statuii lui Zeus, care le domina acum Sfantul Templu, aceia care se opuneau urmand a fi macelariti pe strazi. Brusc, evreii erau vaduviti si de atat de sfantul lor ritual de inhumare a mortilor alaturi de rudele decedate, din pricina debandadei totale, a prigoanei si a numarului mare de fugari, care nu se mai puteau preocupa de trupurile celor trecuti in nefiinta. Atunci, in iuresul creat, conceptia despre moarte a evreilor a migrat, dintr-o data, spre altceva. Multi tineri semiti fugisera spre dealurile Palestinei pentru a se replia si a pregati un asalt armat impotriva lui Antioh - asalt amintit si serbat sub forma evenimentului Hanukkah. Profetii au anuntat atunci ca evreii martiri vor fi bine recompensati. "Multi dintre cei care isi vor dormi somnul de veci in tarana se vor trezi, unii la viata vesnica, altii la rusine si jelire eterna", suna pilda care ne-a trimis pe drumul bifurcat al Raiului si al Iadului. Iar ideea a avut succes la scara universala. In interval de un secol, mai toti evreii credeau in Rai, iar ideea nu a mai murit niciodata de atunci. Unealta de manipulare? Totusi, desi componentele cheie ale "Raiului" erau pe pozitii, ideea nu era chiar cea paradisiaca si de "parc de distractii" care a devenit astazi. Era un loc sacru, unde sufletul omului decedat, Dumnezeu si ingerii stateau impreuna. Iisus a avertizat ca "nu exista casatorie in Rai" si nici ideea intalnirii cu rudele trecute in nefiinta nu era foarte populara. Totul se rezuma la relatia dintre individ si Dumnezeu, care aveau sa stea, impreuna, in rugaciune eterna. Era paradisul, dar nu asa cum il "cunoastem" acum. Totul la ideea de Rai este atat de evaziv si de dinamic, incat, pana si unii atei privesc astazi conceptul ca pe una dintre cele mai nevatamatoare idei religioase: o alinare naiva la marginea prapastiei. Dar este ceva mai mult in legatura cu Raiul decat o eventuala autoamagire copilareasca. Pentru ca principala sa menire de-a lungul secolelor a fost aceea de instrument al controlului si al intimidarii celor condusi. Vaticanul, spre exemplu, a declarat ca detinea monopolul asupra listei Sfantului Petru, pazitorul portilor Raiului. Ca atare, numai aceia care aveau sa intre in gratiile si sa se supuna poruncilor acestei institutii sacre, chiar platind sume uriase pentru "indulgente divine" puteau sa isi rezerve, alaturi de copiii lor, locuri in Rai. Viata de apoi devenise, ironic, un mediu de tiranizare a oamenilor din aceasta existenta. In loc sa fie o forma de confort psihic, paradisul se transformase, mai degraba, intr-un mijloc de disciplinare, intr-un penitenciar de natura ideologica. Dar aceasta tendinta nu ramane apanajul trecutului si nu ne putem considera in intregime scuturati de ea in zilele noastre. Sa luam exemplul recent al lui Margaret Toscano, membra a comunitatii mormonilor americani si adepta fanatica, in tinerete, a lui Joseph Smith Jr. - lider religios american, fondator al Miscarii Sfintilor din Zilele cele de pe Urma. Margaret a studiat miscarea feminista in timpul anilor de facultate. A revenit in comunitatea ei cu conceptii proaspete si a militat pentru dreptul femeilor de a se face preoti. Autoritatile mormone - oamenii care au negat pana in anul 1976 ca oamenii de culoare ar avea suflete - i-au ordonat sa se cenzureze, avertizand-o ca, in sens contrar, atat ea cat si restul familiei sale vor fi vaduviti de privilegiul de a merge in Rai. A refuzat sa taca. Acum, surorile ei devastate cred ca nu o vor mai intalni in viata de apoi. Inca si mai rau decat exemplele de acest fel, promisiunea Raiului este folosita si ca imbold pentru unii oameni sa comita atrocitati. Este adevarat si cunoastem cu totii cazuri, macar de la televizor. Oameni care doreau sa se sinucida cu bomba au fost interogati in numeroase cazuri si toti s-au declarat extaziati de eventualitatea orgiei in care se vor desfata odata ajunsi in "nori". Raiul poate fi, deci, un stimulent pentru oroare. Un exercitiu de credinta Exista studii care ii supun pe unii subiecti intrebarilor referitoare la felul in care arata Raiul lor. Dar aproape niciodata nu sunt intrebati acesti oameni despre lucruri esentiale legate de aceasta idee, cum ar fi dovada existentei unui Rai sau de unde cred ca provine aceasta notiune. Sunt intrebari si curiozitati inerente atunci cand se discuta despre orice set de idei, mai putin, insa, atunci cand vine vorba de religie, moment in care sunt privite ca blasfemii. Desigur, exista numeroase dovezi si este de bun simt convingerea ca ideea de Rai este linistitoare si necesara, dar asta nu o face neaparat reala. Diferentierea dintre gandirea pozitiva si acceptarea faptelor nu este intotdeauna un lucru facil. Iar in acest caz si mai putin, deoarece oamenii prefera sa devina emotivi in raport cu ideea vietii de dupa moarte si mai putin rationali si logici. "Intrebarile rationale nu sunt de niciun folos", cred unii eruditi referindu-se la ideea de Rai. Acesti oameni spun ca o asemenea situatie se rezuma la un "exercitiu de credinta". Ceea ce, la un moment dat, poate parea corect, intrucat se pare ca ratiunea nu este singura dimensiune a fiintei umane. Mai dispunem de intuitie, de un al saselea simt de multe ori. Totusi, vin scepticii sa contracareze aceasta pozitie, in ce alt camp de activitate mai abandonam in totalitate nevoia de dovezi? Si se intreaba de ce am face acest lucru tocmai in situatia unui sens atat de crucial al existentei noastre. Si, daca este sa privim dincolo de dovezi, de ce alegem Raiul crestin? De ce nu ne gandim ca vom trai, dupa moarte, in Shambala sau in Pamantul de Mijloc, pentru a caror existenta sunt tot atatea dovezi? Este momentul in care vine si randul credinciosilor sa dea un raspuns. Ei avanseaza ca argument al loialitatii lor pentru ideea de Rai marturiile oamenilor care au trait mult trambitatele experiente la limita mortii. Potrivit jurnalului medical The Lancer, intre 9 % si 18% dintre oamenii care au avut o asemenea experienta au declarat ca s-au vazut trecand pritr-un tunel, cu o lumina puternica in capat. Dar, aparent, chiar si aceasta traire extrem de realistica are o explicatie stiintifica. Pe masura ce creierul se stinge, vederea periferica este cea care dispare prima, lasand impresia vizuala a unui tunel. Centrul viziunii este ceea ce ramane impregnat pe retina, o lumina stralucitoare. Virtual, toate elementele unei experiente la limita mortii - senzatia miscarii prin tunel, sentimentul extracorporalizarii, evlavia spirituala, halucinatiile si fluxul intens de amintiri - pot fi induse cu o doza consistenta de ketamina, un tranchilizant cabalin, folosit adesea ca drog la petreceri. Adica numai chimie. Dar, mai spun detractorii, chiar daca acceptam ideea de Rai in lipsa oricaror dovezi, el are o mare lacuna in chiar inima sa, una care ii nelinisteste chiar si pe cei mai ferventi credinciosi. Nu ar fi, oare, extrem de plictisitor, dupa un timp? Atunci cand traiesti in desert, un izvor pare a fi insusi paradisul. Dar atunci cand ai vreme de mii de ani acea sursa de apa, nu te saturi de ea? Raiul este, in cuvintele lui George Orwell - scriitor englez care a trait in prima jumatate a secolului XX - o incercare de a "produce o societate perfecta printr-o continuitate nesfasita a ceva pretuit tocmai datorita efemeritatii sale". Daca eliminam contrastul din peisaj, Raiul devine Iad. Pare un concept de luat in seama. Si totusi, ramane complet justificabila alegerea multor oameni de a crede in Rai, chiar si in fata argumentelor lucide ale ratiunii. Este un mijloc, poate util sau poate nu, de a scapa si de a gestiona goliciunea ingrozitoare a mortii. "Sa nu fii aici/ Sa nu fii niciunde/ Si inca curand; nimic mai teribil, nimic mai adevarat"sunt cuvintele lui Philip Larkin, unul dintre cei mai mari poeti britanici ai secolului trecut, referindu-se la drama disparitiei definitive a tot ce este viu. A muri, a putrezi, a te transforma in nimic. Este sumbru si tragic, nimic nu poate fi mai rau pentru o manifestare de orice fel a vietii decat sa isi inchipuiasca stingerea fara de reaprindere, disparitia eterna, anularea definitiva a oricarei forme de constiinta. Nu am fi sanatosi la cap daca nu am cauta o cale prin care sa evitam sau macar sa negam aceasta situatie, singura pentru care, din nefericire, ni se ofera dovezi in aceasta viata. Sa il meritam In Epopeea lui Ghilgames, scrisa in Babilon cu 4.000 de ani in urma, eroul calatoreste in gradinile zeilor, in incercarea descoperirii secretului vietii vesnice. Secret pe care il va si afla. Anume ca nu exista, de fapt, niciun secret. "Aceasta este. Atat primim. Aceasta viata. Acum. O singura data", isi spune Ghilgames in fata crudei evidente. "Bucura-te de viata ta", ii sugereaza zeita Sifuri. "Iubeste copilul care te tine de mana si strange-ti puternic in brate nevasta". Ghilgames se intoarce in lume si traieste mai intens, mai real si mai adanc decat inainte, stiind ca nu exista o continuare celesta la sfarsitul vieti si nici eternitatea. Este doar o poveste, nu o atestare imuabila a nefiintarii lumii de dincolo sau a vietii vesnice. Personal, cred ca nici macar nu isi are rostul o discutie despre Rai, vizand eixstenta sau inexistenta lui. Ca exista sau nu, vietile noastre de acum, cele de care putem fi siguri, raman prea putin afectate.Totusi, daca este sau nu bine si ce implica credinta noastra in viata de apoi si, implicit, in Rai si in Iad, sunt elemente ce alcatuiesc o chestiune de importanta majora, una ce ar trebui dezbatuta intens si, fara indoiala, abordata chiar in scoli. Pentru ca aceasta discutie are valoarea unei problematici existentiale, afecteaza insusi felul in care traim si, poate, chiar forma generala a societatilor si a speciei noastre. Ironic, pentru viata noastra palpabila, poate nu are o prea mare importanta daca Raiul este sau nu, dar cantareste capital ceea ce credem noi despre acest lucru. Pe de o parte, avem speranta; ideea ca, dupa ce murim, renastem la viata vesnica, avand sansa extazului si a beatitudinii eterne. Este un gand care ii anima si ii alina, probabil, pe cei mai multi pamanteni; un gand care ne ajuta sa suportam si sa traim viata, mai ales atunci cand ea ne este potrivnica. Paradoxal, credinta in viata de apoi este, totodata, si cea capabila a ne investi cu nebunia care impinge la suicid. Cred ca orice sinucigas este, culmea, un credincios; sau un nebun. Pentru ca o forma de constiinta nu ar avea cum sa renunte la viata, la a fi, a exista, indiferent de conjunctura, daca ar crede ca primeste la schimb intunericul etern, prabusirea vesnica, o bezna si o cadere nici macar percepute. Nu cred ca exista un singur om pe Pamant, care sa accepte sincer si deplin finalul desavarsit, care sa vada si sa creada intr-o incetare absoluta a calatoriei si a perceptiei. Fie si numai pentru ca nu ne putem imagina o asemenea stare de nefiinta. Cu toate acestea, a nu crede ca dupa adormirea finala a trupului urmeaza o alta sansa, o continuare, o trezire - asa cum le place unor oameni sa spuna - nu este neaparat un lucru rau, mai ales pentru cei care pot trai fara speranta, pentru cei care accepta tot ce li se intampla si iau lucrurile pe rand, asa cum vin. Intocmai precum Ghilgames, convingerea ca viata aceasta este singura pe care o primim, singura sansa de a face si de a simtit ceva, ocazia unica si minunata de a fi fost creati si de a experimenta cate sunt de experimentat, are cu siguranta efectul de a determina orice individ cu o asemenea optica sa traiasca la cote colosale si sa ia totul de la viata, fara a amana sau a pierde macar o ocazie. Daca nu crezi intr-o judecata divina la sfarsitul vietii si nici macar intr-o forma diferita de existenta de care te-ai putea bucura odata ce vei termina cu anii pamanteni, atunci cu siguranta vei profita din plin de tot ce are sa iti ofere locul in care te afli aici si acum. Dar tot cred ca si un asemenea om, in anii batranetii, in ultimele minute ar jindui sa fie ceva mai mult decat aceasta viata chiar daca, inchizand ochii, isi va putea spune siesi ca nu regreta nimic si ca, daca aceasta a fost tot, a meritat totusi pentru ca a facut tot ce si-a dorit. Desigur, adevarul sau, cel putin, raspunsul este undeva la mijloc. Cel putin daca ne referim la modul in care ar trebui sa traim: ideal este sa impacam speranta si optimismul date de bizuirea pe viata eterna cu o dorinta arzatoare de a trai totusi clipa si a nu amana niciodata nimic. Cineva mai intelept a si spus-o, de altfel, mai frumos si mai concis, cu mult timp in urma, surprinzand exact esentialul: "Traieste ca si cum ai muri maine, viseaza ca si cum ai trai vesnic". Cat despre Rai, "chiar daca nu exista, ar fi bine sa traim in asa fel incat sa meritam ca el sa existe". Si, totodata, sa intelegem ca ii dam conotatii mult prea lumesti si ni l-am "construit" dupa rigori prea materiale pentru ca el, daca se intampla, sa semene macar cu imaginea creata de noi.

Citeste mai mult >>

Grădina Edenului

Grădina Eden ( în ebraică Hebrew גַּן עֵדֶן, Gan Eden; arabicul: جنة عدن, Jannat ‘Adn) este o aşezare descrisă în Cartea Genezei ca fiind locul unde primul om, Adam, şi nevasta lui, Eva, au trăit după ce au fost creaţi de Dumnezeu. Literal, Biblia vorbeşte despre o grădină în Eden (Geneza 2:8). Această grădină este o parte integrantă a creaţiei şi teodiceei religiilor avraamice, adesea fiind folosită pentru a explica originea Păcatului şi greşelile omenirii. Aşezarea Grădinii Eden rămâne un subiect controversat şi speculat. Povestea Creaţiei din Geneză relatează locul geografic al Eden şi al Grădinii între patru râuri Phison, Gosen, Tigru, Eufrat, şi trei regiuni Havila, Asiria şi Cuş (deseori tradus ca Etiopia[1]). Sunt ipoteze ce situează Edenul la sursa râurilor Tigru şi Eufrat (nordul Mesopotamiei în Irak, Africa şi Golful Persic. Pentru mulţi scriitori medievali, imaginea Grădinii Eden creează un loc pentru dragostea şi sexualitatea umană, adesea asociată cu figura de stil medievală "locus amoenus" [2] Dumnezeu îi încredinţează lui Adam îngrijirea de grădina în care ei trăiesc, şi îi porunceşte în special lui Adam să nu mănânce din Copacul Cunoaşterii Binelui şi Răului. Eva este zeflemisită de şarpe cu privire la abţinerea din a mânca din acest copac. În dialogul dintre cei doi, Eva elaborează asupra poruncii de a nu mânca din fructele copacului. Ea spune că doar de va atinge fructele ea va murii. Şarpele răspunde că nu va muri, ci în schimb ea şi soţul ei vor fi "asemeni zeilor, cunoscând binele şi răul", şi o convinge pe Eva să mănânce din Copacul Cunoaşterii Binelui şi Răului. Apoi mănâncă şi Adam din el. Acesta este momentul în care cei doi devin conştienţi, de "cunoaşterea binelui şi a răului", evidenţiată de conştientizarea goliciunii lor. Dumnezeu apoi îi găseşte, îi mustră şi judecă pentru neascultare. Aici este momentul în care Dumnezeu îi izgoneşte din Eden, pentru a-i opri pe Adam şi Eva să se mai folosească de Copacul Cunoaşterii. Povestea spune că Dumnezeu a pus un heruvim cu o sabie de foc omnidirecţională pentru a păzii de vreo posibilă intrare viitoare în grădină. În relatare, Grădina este "plantată" "spre est în Eden" şi astfel "Eden" denotă teritoriul mai extins ce conţine Grădina, şi nu este tot una cu numele grădinii. Deci spunem corect Grădina din Eden. În Talmud de asemeni afirmă că (Berakhot 34b) Grădina este distinctă de Eden

Citeste mai mult >>

Sfântul Sava

Sfântul Sava (în sârbă Свети Сава, Sveti Sava; c. 1175 – 27 ianuarie 1235) a fost un prinţ sârb a Zahulmiei şi călugăr ortodox, primul arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe Sârbe autocefale, creatorul literaturii şi legislaţiei sârbe, fondatorul Mănăstirii Hilandaru de pe Muntele Athos şi un diplomat. S-a călugărit din tinereţe, primind numele monahal Sava. Numele său secular a fost Rastko Nemanici (în sârbă sârbă Растко Немањић, Rastko Nemanjić). A fost cel mai tânăr fiu al domnitorului sârb Ştefan Nemania şi astfel membru al Casei Regale Nemanici. Sfântul Sava a influenţat literatura medievală sârbă. În 1219 a redactat prima constituţie din Serbia - Nomocanonul Sfântului Sava (în sârbă Zakonopravilo).[1][2][3] A fost o compilaţie de drepturi civile bazat pe dreptul roman,[4][5] şi legi canonice după modelul Conciliile ecumenice. Scopul era să creeze un sistem legal codificat în micul regat sârbesc şi să reglementeze guvernarea Bisericii Sârbe. Însă marea sa realizarea a fost înfăptuirea unei Biserici Sârbe autocefale (independente) în calitate de biserică naţională a Serbiei în 1217. Este considerat unul din cele mai importante figuri ale istoriei sârbe şi este canonizat şi venerat de Biserica Ortodoxă Sârbă. Viaţa sa şi devotamentul său personal pentru poporul sârb au fost interpretate în multe lucrări artistice din perioada medievală până în cea modernă. Catedrala Sfântul Sava din Belgrad îi poartă numele şi este cea mai mare biserică din lumea ortodoxă.

Citeste mai mult >>

Simon Petru

Simon Petru, cunoscut ca Sfântul Petru, în folclor Sânpetru, (n. ?- d. cca. 67) a fost un pescar din Betsaida (localitate pe malul nordic al lacului Genesareth, astăzi El Aradsch, Siria), unul din primii discipoli al lui Isus din Nazaret. Simon Petru este considerat în mod tradiţional ca unul dintre cei doisprezece apostoli. A fost fratele mai mic al apostolului Andrei. Ajuns la Roma în jurul anului 57 d.Hr., Petru a devenit şeful comunităţii iudeo-creştine din Roma, unde l-a reîntâlnit pe Pavel. Una din legende afirmă că Petru şi Pavel ar fi cauzat prăbuşirea şi moartea lui Simon Magul în timpul unui zbor al Magului în faţa împăratului Nero (54-68 d.Hr.), ceea ce le-a atras arestarea. După o altă legendă, Petru şi Pavel ar fi fost arestaţi în timpul represiunilor anticreştine declanşate de împăratul Nero după incendierea Romei în anul 64 d.Hr. Ar fi fost ţinuţi închişi în „Carcera Mamertinică”, situată între Capitoliu şi Forumul Roman. Carcera constă din două celule suprapuse: o celulă superioară (închisoarea Romei) şi o celulă inferioară (cea mai veche cameră din Roma, numită din anul 300 î.Hr. „Tullianum”). (Mai târziu, capela amenajată în „Tullianum” a primit numele de „San Pietro in Carcere” - „Sf. Petru în Carceră”.) Petru ar fi fost condamnat la moarte şi executat prin crucificare cu capul în jos (la cererea lui), spre a se deosebi de modul răstignirii lui Isus, în jurul anului 67 d.Hr., lângă fostul circ al lui Caligula şi Nero, în afara zidurilor Romei, pe terenul numit „Agger Vaticano”, şi îngropat în apropierea Circului, în cimitirul-necropolă al celor neînstăriţi, de lângă şirul de cavouri ale unor cetăţeni romani mai bogaţi.

Citeste mai mult >>

Arsenie Papacioc

Arsenie Papacioc (n. 15 august 1914, satul Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa; d. 19 iulie 2011, Techirghiol) a fost un duhovnic ortodox român. Din anul 1976, era duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol. Părintele Papacioc a trecut prin puşcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Parvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii.[1] A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în 1941, pentru apartenenţa la Mişcarea Legionară[2]. S-a călugarit în 1946, după eliberare şi s-a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în 1949. Între 1949-1950 a fost sculptor la Institul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că facea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în 1964 de la închisoarea Aiud.[3] Vasile şi Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al lui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligenţă, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare, organizate în Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din Vâlcea. Stareţul mănăstirii, părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraţii? Pe acesta îl ţii la cancelarie şi pe noi ne pui la greu?“.[5] Nu a renunţat la gândul său şi a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paraclisier şi predă educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învăţătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea şi s-a retras la o moşie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de părintele Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana. Acesta l-a ascuns la Ciclovina. Mitropolitul de atunci al Olteniei, Firmilian, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina şi i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria. Acolo a fost călugărit, la slujbă participând părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost părintele Petroniu Tănase. După ce a primit preoţia, Arsenie a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamţ. A urmat mutarea la Mănăstirea Slatina, unde a fost egumen. De aici a fost arestat şi dus la Suceava, ţinut în anchetă nouăzeci de zile, bătut şi chinuit pentru acuzaţii fără nici un suport real. După ani de detenţie, de interminabile anchete şi deplasări de la un penitenciar la altul, de la Vaslui, unde era un lagăr de muncă forţată, la închisoarea de la Aiud, a fost eliberat şi i s-a permis să slujească la o parohie din Ardeal. De aici, a ajuns, în 1976, la Mănăstirea Sfânta Maria - Techirghiol.[5]

Citeste mai mult >>

Gregor Mendel

Johann Gregor Mendel (n. 20 iulie[1] 1822 — d. 6 ianuarie 1884) a fost călugăr augustinian şi cercetător ştiinţific, cunoscut ca fondator al geneticii. Gregor Mendel s-a născut la Heizendorf (astăzi cartier din Vražné) Odrau (astăzi Odry, în Cehia), într-o familie vorbitoare de limbă germană şi a fost botezat la două zile după naştere. A fost fiul lui Anton şi Rosine Mendel şi a avut o soră mai mare şi una mai mică. Trăiau şi lucrau la o fermă aflată de circa 130 ani în posesia familiei Mendel. De mic, Gregor îşi ajuta părinţii la grădinărit şi apicultură. Înclinaţiile pentru cercetare au fost remarcate de preotul satului, care l-a încurajat să urmeze studiile superioare. Mendel, cunoscut ca „tatăl geneticii moderne”, a fost îndrumat de ambii săi profesori de la universitate şi de colegii de la mănăstire să studieze variaţia plantelor, executându-şi cercetările în grădina mănăstirii. Între 1856-1863 a cultivat şi a studiat plante de mazăre, experienţele sale ducând la generalizările ce ulterior au devenit cunoscute ca „Legile eredităţii ale lui Mendel”: prima lege: legea uniformităţii hibrizilor în prima generaţie (F1); a doua lege: legea segregării caracterelor în generaţia a doua (F2) sau legea purităţii gameţilor; a treia lege: legea asortării independente a caracterelor în generaţia a doua (F2). Mendel şi-a citit lucrarea „Versuche über Pflanzen-Hybriden” („Experienţe asupra hibridizării plantelor”), în 1865, la două întruniri ale Societăţii de Istorie Naturală din Moravia. Publicarea lucrării sale în 1866 în jurnalul societăţii[2][3][4] a avut un impact slab, fiind citată doar de trei ori în următorii 35 ani. După ce şi-a completat lucrarea despre mazăre a revenit la experienţele cu albine în scopul dezvoltării cercetărilor sale privind genetica animalelor. El a produs o rasă hibridă de albine, dar nu a reuşit să redea un tablou clar despre transmiterea caracterelor ereditare la albine, din cauza controlului complicat al comportării reginei albinelor. A mai descris noi specii de plante, supranumite prescurtat „Mendel”. Promovat la rangul de abate în 1866, Mendel şi-a întrerupt activitatea ştiinţifică din cauza numeroaselor şi grelelor responsabilităţi administrative, îndeosebi în disputa dintre guvernul laic şi instituţiile religioase cu privire la o impozitare specială.

Citeste mai mult >>

Sfântul Nicolae din Mira

Sfântul Nicolae din Mira (n. ca.280, Patara, Lichia — d. ca.345, Mira, astăzi Kocademre, în apropiere de Kale, Turcia) a fost un episcop. Un cult neînsemnat al sfântului Nicolae de Mira îşi face apariţia în Occident, o dată cu Nicolae I († 867), papa Romei, care zideşte, în bazilica Santa Maria Maggiore, un altar lateral dedicat patronului său. În secolul al X-lea, cultul sfântului Nicolae începe să se răspândească în Occident: Othon al III-lea, în Germania, a zidit o biserică de rit bizantin la Burtscheid (lângă Aachen), căreia îi dă ca hram pe sfântul Nicolae. Cultul popular al sfântului Nicolae datează din secolul al XI-lea. Cruciaţii aduceau moaşte din Răsărit, şi de obicei marile oraşe occidentale care primeau moaştele vreunui sfânt răsăritean, îşi luau drept patron pe acel sfânt. Astfel, cruciaţii din Bari (în Italia) au adus cu ei moaştele sfântului Nicolae de Mira. Pe vremea aceea, arhiepiscopul Nicolae al Veneţiei a zidit două biserici, una în 1036, probabil la Bari, iar cealaltă în 1039 la Veneţia, în care să aşeze moaştele. Se păstrează două diplome ale acestui episcop, precum şi numele celor şaizeci şi doi de bărbaţi care aduseseră moaştele din Răsărit. Cele două biserici au fost târnosite pe 9 mai 1098. Cei doi arhiepiscopi, Ilie de Bari şi Nicolae de Veneţia au răspândit cultul sfântului Nicolae în Occident. Mai mult, papa Romei, Urban al II-lea, a cunoscut cultul sfântului Nicolae la Bari, unde s-ar fi făcut minuni, lucru pentru care papa l-a distins pe Ilie cu omoforul. O icoană modernă de metal a Sf. Nicolae a artistului bulgar Georgi 'Chapa' Chapkanov, reprezentându-l pe protectorul pescarilor ţinând un peşte. Gilbert House, Stanley, Insulele Falkland. După încreştinarea slavilor, cultul sfântului Nicolae l-a înlocuit pe cel al zeului Mikula, zeul agriculturii. Dar de fapt, unii sunt de părere că ruşii l-ar fi cunoscut pe sfântul Nicolae datorită diasporei ruseşti de la Bari. Aici, ruşii au dedicat sfântului Nicolae biserica lor, apoi spitalul şi ospiciul. Legenda aurea a fost tradusă în slavonă, de unde a intrat în sinaxarul rusesc. În secolul al XII-lea, sfântul Nicolae intră în cărţile de slujbe de la mănăstirea Sint-Truiden (Belgia). De aici cultul său ajunge la Roskilde (Danemarca), la Vadstena (Suedia) şi în vreo patruzeci de sate din Islanda. În secolul al XIII-lea, părticele din moaştele sfântului Nicolae ajung la catedrala din Canterbury, iar cultul sfântului începe să se răspândească, datorită influenţei de pe continent. Cunoscut sub numele de la Nikolaus în Germania, Sinterklaas în Belgia şi Ţările de Jos şi Kleeschen în Luxemburg, este o sărbătoare legată de personajul istoric Nicolae din Mira. Santa Claus din lumea anglofonă (Moş Crăciun în România) a apărut prin deformarea cuvântului neerlandofon Sinterklaas. Sărbătoarea lui Moş Crăciun a înlocuit-o pe cea a Sfântului Nicolae în numeroase ţări, devenind o oportunitate de a face cadouri, iar pentru comercianţi una de a-şi spori vânzările, şi a apărut chiar şi în ţări care nu au o legătură culturală directă cu sfântului Nicolae, precum China. Sfântul Nicolae este patronul spiritual al Ţărilor de Jos, Rusiei, al provinciei Lorena, precum şi al mai multor oraşe vest-europene, între care Bari etc. Sfântul Nicolae este cunoscut ca protector al celor acuzaţi pe nedrept, al comercianţilor, călătorilor, fetelor nemăritate, mireselor şi, în special, al copiilor mici.

Citeste mai mult >>

Simboluri religioase

Citeste mai mult >>

Budismul

Budismul este o religie şi o filozofie orientală având originea în India în secolul al VI-lea î.Hr. şi care s-a răspândit ulterior într-o mare parte a Asiei Centrale şi de Sud-Est. Se bazează pe învăţăturile lui Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni), un gânditor indian care se crede că ar fi trăit între 563 î.Hr. şi 483 î.Hr.. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase scindări, în prezent fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună şi fără o dogmă strictă, clar formulată. Budismul aparţine grupului de religii dharmice alături de hinduism şi de jainism, păstrând o puternică influenţă a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numit şi „Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită şi pali (limbile textelor antice budiste) „învăţăturile Celui Luminat”.În prezent, istoricii fixează această dată în 560 î.Hr. Veridicitatea istorică a întemeietorului budismului, Gautama Buddha (623-543 î.Hr., după tradiţia budistă din Birmania şi Thailanda; 560-480 î.Hr., după istoricii moderni), este confirmată de majoritatea cercetătorilor din zilele noastre în pofida vechilor teorii din trecut care îl considerau pe acesta mai degrabă un personaj mitologic. Cu toate acestea, biografia lui Gautama Buddha, aşa cum este ea prezentată de Asvaghosha în Buddhacarita (cea mai veche relatare existentă a vieţii profetului) abundă de elemente fantastice şi legendare. Budiştii consideră că prinţul Gautama Siddhartha s-a născut în Lumbini şi a fost crescut în Kapilavastu, aproape de actuala frontieră dintre India şi Nepal. Potrivit tradiţiei, tatăl lui Buddha era conducătorul unei formaţiuni tribale numite Sakya. Încă de la naşterea lui Gautama, un vizionar important din regiune, Asita, i-a prezis pruncului un destin proeminent în sfera sacerdotală[1]. Tatăl lui Buddha are însă într-o zi un vis în care îşi vede fiul părăsind palatul ca sihastru aşa că decide să îl protejeze de realitatea ostilă care l-ar putea indispune şi l-ar putea determina să aleagă calea ascezei. În ciuda acestor măsuri, Buddha reuşeşte să facă patru incursiuni în afara palatului, întâlnind un bătrân foarte slăbit, un bolnav, un mort şi un călugăr. Primii trei îi revelează efemeritatea existenţei materiale, datorită bătrâneţii, a bolii şi respectiv a morţii, iar călugărul îi dezvăluie calea de a învinge aceste suferinţe umane, şi anume prin religie. Prin urmare, Buddha hotărăşte să părăsească oraşul şi să-şi abandoneze bunurile, urmând o asceză deosebit de dură în junglele Uruvela. După şase ani însă, constată că acest timp de asceză nu îl ajută, nu îi aduce iluminarea[2]. Este deseori ispitit de moarte (Mara) să renunţe la căutarea adevărului şi să se dedice numai comiterii faptelor bune [3]. Prin meditaţie, Gautama Siddhartha reuşeşte să îşi concentreze toată atenţia asupra eliberării de suferinţă, capătă revelaţia reîncarnărilor sale anterioare şi i se dezvăluie legea condiţionismului universal. În cele din urmă capătă „deşteptarea” (bodhi - o traducere populară în Apus este „iluminare”), la vârsta de 35 de ani, devenind cunoscut ca „Buddha” („cel iluminat”) sau „Gautama Buddha”. Încurajat de zeul Brahma, Buddha petrece 45 de ani învăţându-i pe oameni despre dharma şi întemeiază budismul. La Benares, Buddha îşi face pentru prima oară cunoscută învăţătura şi tot aici apar primii călugări ai comunităţii budiste. Mai târziu, pe măsură ce Buddha îşi răspândeşte religia, numărul adepţilor săi creşte considerabil, cei mai importanţi dintre aceştia fiind Ananda (discipolul preferat a lui Buddha), Sariputra şi Maudgalyayna (doi prieteni din tinereţe). Întorcându-se în comunitatea sa natală, Buddha îl converteşte pe tatăl sau la budism dar şi pe Rahula, fiul său. Gautama Buddha a murit când avea în jur de 80 de ani, în Kushinagara (India), în urma unui drum istovitor alături de Ananda şi a unei boli de dizenterie. Conform legendei, Buddha a încercat să îl consoleze pe discipolul său îndurerat spunându-i înainte de a muri: „Destul Ananda, încetează să te chinui şi să jeluieşti...Cum poţi crede că ceea ce se naşte nu moare? Acest lucru este cu neputinţă.” [4] Budismul s-a extins pe întreg teritoriul subcontinentului indian şi în ţări învecinate (precum Sri Lanka), de-a lungul primelor cinci secole de la moartea lui Buddha. În cele două milenii care au urmat, a pătruns şi în Asia şi în toate celelalte continente.

Citeste mai mult >>

Angela de Foligno

Angela de Foligno (n. 1248 – d. 4 ianuarie, 1309) a fost o călugăriţă catolică şi o scriitoare mistică creştină. Născută în oraşul Foligno din provincia Umbria, Italia, ea a intrat în ordinul Terţiar al Sfântului Francisc în 1291 dăruind întreaga ei avere oamenilor nevoiaşi. Şi-a dedicat restul vieţii operelor de binefacere, ajutând pe cei bolnavi, în special pe leproşi. A creat în jurul ei o comunitate de credincioase, care o ajutau în activitatea ei. Angela de Foligno este cunoscută pentru lucrările Memoriale şi Instructiones în care îşi descrie conversiunea spirituală şi îşi expune principiile. În aceste lucrări, ea descrie cu prioritate procesul de transformare a iubirii lumeşti în iubirea pentru Dumnezeu, proces pe care l-a numit "transformatio amoris". În învăţămintele ei ea prezintă o interpretare mistică a patimilor lui Iisus Hristos, a tainei eucharistiei şi pune bazele cultului sfintei inimi a lui Isus, dezvoltat ulterior de biserica catolică. A fost beatificată în 1693 de papa Inocenţiu al XII-lea. Angela de Foligno este venerată în mod deosebit de ordinul franciscan. Cultul ei a luat din nou amploare cu prilejul sărbătoririi a 700 de ani de la conversiunea şi moartea ei. Un moment important al acestei reconsiderări îl constituie Vinerea Mare din 1983, când Papa Ioan Paul al II-lea a citit pasaje din lucrările Fericitei Angela da Foligno, care prezentau viziunea ei referitoare la patimilor lui Hristos. În anii următori s-au organizat mai multe congrese şi întruniri pentru discutarea învăţămintelor ei şi au fost publicate în diferite limbi ediţii critice ale lucrărilor ei. Angela s-a născut într-o familie înstărită din oraşul Foligno, provincia Umbria, Italia. Oraşul este situat la aproximativ 15 km. de Assisi. Perioada în care s-a născut era cea a războiului dintre Papalitate şi Sfântul Imperiu Roman. Oraşul Foligno se declarase de partea împăratului Frederic al II-lea iar populaţia avea în cea mai mare parte o atitudine antipapală. Deşi în timpul interregnului dintre moartea lui Frederic al II-lea în 1250 şi alegerea ca împărat a lui Rudolf I de Habsburg în 1273 influenţa imperiului scăzuse în Umbria, totuşi opoziţia faţă de puterea papală s-a menţinut. Este probabil că familia Angelei se asociase cu mişcarea Ghibelinilor, deoarece ea a afirmat, mai târziu, că întâmpinase o puternică împotrivire a mamei sale în momentul conversiunii. Deşi epoca în care a trăit se mai încadrează în cea a Cruciadelor, în Italia începea deja să se afirme un spirit pre-renascentist, care considera că omul era elementul principal în societate, ceea ce implica o îndepărtare de credinţa medievală. În aceste condiţii, activitatea Angelei de Foligno este cu atât mai remarcabilă. [1]

Citeste mai mult >>

Rugaciunea de duminica

Ziua Duminicii imi aduce aminte de Atotputernicia Ta, Stapine, cu care ai zidit lumea si ai rascumparat pe om. Tie deci, iubitorule de oameni, Doamne, ma inchin si-Ti multumesc foarte pentru Darurile cele mari ce ai facut si le faci tuturor fapturilor Tale. Inima mi se bucura si se desfateaza cind stau si cuget cum ca numai Tu Insuti esti Dumnezeu Atotsfint, Atotintelept, Atotputernic, necuprins, incit nici o bunatate si nici o marire nu-Ti lipseste. Tu esti Unul Dumnezeu in Trei Fetze: Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Numai pe Tine Te cunosc Dumnezeu adevarat si Te marturisesc si Te maresc, Tie ma inchin si-Ti servesc pururea, cu toata inima si cu toata puterea. 0, Parinte Sfinte, indura-Te de noi! 0, Binecuvintat Fiu al lui Dumnezeu, mintuieste-ne de iad! 0, Duhule Sfinte, da-mi Darul si acoperamintul Tau! Mult indurate Stapine, rogu-Te, sa uiti pacatele mele cele multe, dupa multimea indurarilor Tale. Multumesc din toata inima pentr-u bunatalile ce-mi trimiti in toate zilele, mai virtos insa pentru rabdarea Ta cea mare, ca nu m-ai pedepsit dupa multimea pacatelor mele, ci astepti cainta mea, ca un iertator Atotbun si indurat. Doamne Iisuse Hristoase, da-mi Darul, ca sa petrec bine si crestineste in aceasta saptamina si sa nu mai pacatuiesc Tie, nici cu cugetarea, nici cu cuvintul nici cu fapta intru marirea si onoarea Invierii Tale celei de-a treia zi si a venirii Duhului Tau Celui Sfint asupra Apostolilor. Indeosebi ma rog pentru ajutorul Tau, Prea Bunule Stapine, ca sa ma cunosc pe mine, sa ma caiesc de pacatele mele si sa ma indreptez cu marturisirea; iar in ora mortii sa fiu aflat pregatit, cuminecat si cu inima curata, si sa fiu aflat demn de Imparatia Ta cea vesnica. Amin.

Citeste mai mult >>

Rugaciunea de sambata

Doamne lisuse Hristoase, Judecatorul meu Preadrept! Cunosc ca pacatele mele sint fara de numar. De aceea Te rog in aceasta zi, in care de Iosif si de Nicodim pus fiind in Mormint, Te-ai pogorit in iad cu Sfintul si Indumnezeitul Tau suflet si de acolo ai departat intunericul cu lumina Dumnezeirii Tale si ai adus bucurie nespus de mare stramosilor nostri, caci i-ai mintuit de sclavia cea cumplita si i-ai suit in rai. Ingroapa pacatele mele si cugetele mele cele rele si viclene, ca sa piara din mintea mea si sa nu se mai lupte cu sufletul meu. Lumineaza intunecatul iad al inimii mele, alunga intunericul pacatelor mele, si suie mintea mea la cer, ca sa ma bucur de Fata Ta. Asa Doamne, primeste umilita mea rugaciune ca o tamiie mirositoare, pentru rugaciunile iubitei Tale Maici, care Te-a vazut pe Cruce pironit intre doi tilhari, si de durerile Tale cumplite i s-a ranit inima; care impreuna cu ucenicii si cu mironositele Te-au pus in mormint, care a treia zi Te-au vazut inviat din morti si la inaltarea Ta Te-a vazut suindu-Te de la pamint la cer, insotit de Sfintii Tai Ingeri. Indura-Te, Doamne, si de cei vii si de cei raposati, pentru rugaciunile Sfintilor Tai, catre care zic si eu, nevrednicul: 0, fericiti servitori ai lui Dunmezeu! Nu incetati a va ruga Lui, ziua si noaptea pentru noi, nevrednicii, care pururea gresim cu atitea nenumarate pacate! Mijlociti pentru noi Darul si ajutorul lui Dumnezeu, pe care nu stim a-l cere dupa cuviinta. Nu incetati a va ruga, pentru ca prin rugaciunile voastre, pacatosii sa cistige iertare, saracii ajutorul, intristatii mingiiere, bolnavii sanatate, cei slabi la minte intelepciune, cei tulburati liniste, cei asupriti ocrotire, si toti impreuna Darul lui Dumnezeu, spre folosul cel sufletesc, in marirea lui Dumnezeu Celui in Treime laudat, Caruia i se cuvine cinste si inchinaciune in veci. Amin.

Citeste mai mult >>

Rugaciunea de vineri

Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul cel dulce al sufletului meu, în această zi a Răstignirii Tale pe Cruce ai pătimit şi ai luat moarte pentru păcatele noastre, mă mărturisesc înaintea Ta, cum că eu sânt cel ce Te-am răstignit cu păcatele mele cele multe. Mă rog însă Bunătăţii Tale celei nespuse, să mă învredniceşti cu Darul Tău, Doamne, ca şi eu să pot răbda patimi pentru credinţa, speranţa şi iubirea ce le am către Tine, precum Tu Cel îndurat ai răbdat pentru mântuirea mea. Întăreşte-mă, o, Doamne ca de astăzi înainte să port Crucea Ta cu bucurie şi cu mare căinţă, şi să urăsc cugetele mele şi voinţele mele cele rele. Sădeşte în inima mea întristarea de moartea Ta ca să o simt precum au simţit-o iubita ta Maică, ucenicii Tăi şi femeile purtătoare de mir, ce stăteau lângă Crucea Ta. Luminează-mi simţirile cele sufleteşti, ca să se mişte şi să priceapă moartea Ta, precum ai făcut de Te-au cunoscut făpturile cele neînsufleţite, când s-au mişcat la Răstignirea Ta, şi mai vîrtos, cum te-a cunoscut tâlharul cel credincios şi pocăit, şi ţi s-a plecat, de l-ai pus în rai. Dă-mi, Doamne, şi mie, tâlharului celui rău, Darul Tău, precum atunci l-ai dat aceluia şi-mi iartă păcatele, pentru Sfintele Tale Patimi, şi cu bună întoarcere şi căinţă mă aşează împreună cu el în rai, ca un Dumnezeu şi Ziditor ce-mi eşti. Mă închin Crucii Tale, Hristoase, şi pentru iubirea Ta către noi, zic către dânsa: Bucură-te, cinstită Cruce a lui Hristos, pe care ridicat şi pironit fiind Domnul, a mântuit lumea! Bucură-te, pom binecuvântat, pentru că tu ai ţinut rodul vieţii, care ne-a mântuit de moartea păcatului. Bucură-te, drugul cel tare, care ai sfărâmat uşile iadului. Bucură-te, cheie împărătească, ce ai deschis uşa raiului. O, Hristoase al meu răstignit, câte ai pătimit pentru noi! Câte răni, câte scuipări şi câtă ocară ai răbdat pentru păcatele noastre şi pentru a ne da încă pildă de adevărată răbdare în suferinţele şi necazurile vieţii acesteia! Si fiindcă acestea ni le trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, ca să ne îndreptăm şi să ne apropiem de El, şi aşa, numai spre folosul nostru ne pedepseşte în această viaţă. De aceea, rogu-mă Ţie, Stăpâne, ca la necazurile, ispitele şi durerile câte ar veni asupra mea, să-mi înmulţeşti împreună şi răbdarea, puterea şi mulţumirea, căci cunosc, că neputincios sânt de nu mă vei întări; orb de nu mă vei lumina; legat de nu mă vei dezlega; fricos de nu mă vei face îndrăzneţ; pierdut de nu mă vei cerca; sclav de nu mă vei răscumpăra cu bogata şi Dumnezeiasca Ta putere şi cu Darul Sfintei Tale Cruci, căreia mă închin şi o măresc, acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Citeste mai mult >>

Rugaciunea de joi

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, care în ziua de astăzi ai luat Cina cea de pe urmă, cu ucenicii Tăi, şi cu mare umilinţă ai spălat picioarele lor, şi ale ucenicului care Te-a vândut! Apoi, luând pâine şi vin în mâinile Tale Cele Sfinte şi binecuvântându-le cu puterea Ta cea Dumnezeiască, le-ai făcut însuşi Trupul şi Sângele Tău, cu care i-ai împărtăşit zicând: 'Luaţi, mâncaţi şi beţi, că acestea sânt Trupul şi Sângele Meu, pentru ca să se ierte păcatele voastre.' Cela ce tot în ziua aceasta Te-ai înălţat la cer şi ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatălui Tău, să împărăţesti împreună cu El în veci, ca Unul-Născut Fiul Său preaiubit. Rogu-Te deci, pentru rugăciunile ucenicilor Tăi, iartă păcatele noastre, ale tuturor, ale celor vii şi ale celor răposaţi. Dă-mi, Doamne, lacrimi fierbinţi, ca să-mi plâng păcatele. Darul Tau cel curăţitor, care a spălat picioarele ucenicilor Tăi, să spele şi să curăţească inima şi sufletul meu, ca aşa, cu vrednicie, cu curăţie şi cu umilinţă să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale Taine, acum şi în timpul morţii mele, iar în ora despărţirii mele, cu bucurie să se suie sufletul meu la Tine, fără de nici o frică, întrebare sau împiedicare să trec vămile văzduhului, intrând în mărirea Ta cea cerească. Ajută-mi, Doamne, ca să Te măresc în veci, să mă închin Numelui Tău Celui Sfânt. Amin.

Citeste mai mult >>

Rugaciunea de miercuri

Doamne Atotputernice şi Atotîndurate! Îmi aduc aminte că Te-ai născut Om din Sfânta Fecioară în peşteră şi ai fost vândut cu treizeci de arginţi de ucenicul cel viclean, ca să ne răscumperi pe noi, păcătoşii, de sub puterea diavolului. Pentru aceasta, Te rog, îndură-Te de mine, păcătosul! Primeşte, Doamne, această mică a mea rugăciune, şi umilită a mea voinţă, că mă întristez pentru că Te-am întristat, şi mă amărăsc pentru că Te-am supărat fără de număr. La Tine, Prea Bunule Mântuitor, am toată speranţa, şi cred că Tu, care din iubire de oameni ai primit să fii vândut pentru noi, Te vei îndura şi de mine acum, ca să mă mântuieşti de chinurile cele de veci, şi să mă învredniceşti Împărăţiei Tale. Nu Te depărta de la mine Doamne, şi ajută-mi, ca în toate să fac voia Ta, şi să nu Te mai răstignesc în toate zilele cu faptele mele cele păcătoase, nici să Te batjocoresc cu cugetele mele cele rele, precum făceau iudeii cei necredincioşi în timpul Sfintelor Tale Patimi, ci ca femeia cea păcătoasă să-Ţi spăl picioarele, cu lacrimile ochilor mei, pentru ca să mă învrednicesc a auzi şi eu din Gura Ta cea dulce: Iertate să-ţi fie păcatele... Amin.

Citeste mai mult >>