Sf. David

David, aşa-zis[1] suveran al Regatului Israel (1004-965 î.Hr.). David, fiul lui Isai, din tribul Iuda, îşi începe cariera ca militar în slujba predecesorului său Saul, regele fondator al Israelului, cu a cărui fiică Micol se căsătoreşte, potrivit tradiţiei, după victoria asupra filisteanului Goliat. Conform cu 1 Samuel 17:45-50 David l-ar fi ucis pe Goliat cu praştia, însă conform cu 2 Samuel 21:19 pe ucigaşul lui Goliat nu îl chema David ci Elhanan.[2][3] Popularitatea lui David trezeşte suspiciunea lui Saul şi-l obligă pe acesta să se refugieze în regiunea de graniţă a Iudeei, apoi în slujba dinastului filistean al cetăţii Gath. După moartea lui Saul în lupta de la Gilboa împotriva filistenilor, David este proclamat iniţial (aşa-zis[1]) rege în sud, în Iudeea, având ca reşedinţă oraşul Hebron, apoi după dispariţia lui Işboşet, fiul şi succesorul lui Saul, este recunoscut ca suveran şi în Israel, realizând astfel unirea celor 12 triburi israelite sub autoritatea sa. Sprijinindu-se pe o puternică armată permanentă şi profitând de o conjunctură internaţională favorabilă – slăbirea Egiptului şi declinul puterilor hegemone ale Mesopotamiei, Asiria şi Babilonia – David reuşeşte să extindă sensibil hotarele, creând, conform mitului biblic, singura dată în istorie, un imperiu israelit (în mod real acest imperiu a existat doar în imaginaţia autorilor istoriei deuteronomiste[1]). În trei campanii, David sfarmă puterea filistenilor şi instituie controlul asupra cetăţii Gath; moabiţii de pe malul răsăritean al râului Iordan sunt supuşi, arameii care vizau controlul Transiordaniei sunt înfrânţi iar Hanun, regele din Ammon, devine vasal Israelului. Campanii dificile sunt purtate împotriva Regatului Edom de la hotarele meridionale ale Israelului până la nimicirea acestuia. Relaţii prieteneşti sunt stabilite cu Fenicia şi îndeosebi cu Hiram, regele Tirului, cu Talmai din Geşur şi cu Regatul Hamat. Remarcabil om de stat, talentat comandant de oşti şi strălucit diplomat, David schiţează structurile organizatorice ale noului stat centralizat ce se întindea de la Marea Mediterană la Eufrat şi la Marea Roşie. Ocupând apoi şi fortificând Ierusalimul, David face din vechiul oraş al iebusiţilor capitala politică şi religioasă a regatului, în care cultul monoteist al lui Iahwe este impus ca religie de stat. David începe pregătirile de construcţie a Templului care va fi înălţat de fiul şi succesorul său Solomon (965 – 928 î.Hr.). Aparatul administrativ acum instituit număra în rândurile sale numeroşi ofiţeri dar şi cadre talentate din rândul populaţiilor neisraelite. Răscoalele conduse de fiul său Absalom, de Şeba ş.a., reprimate fără mare dificultate, reflectă opoziţia cercurilor tribale din nord, nemulţumirile de îngrădirea autorităţii lor. Muzician şi poet de talent, David (autorul prezumtiv al Psalmilor) devine, la scurt timp după moarte, personaj de legendă. Realitatea este că pentru teza conform căreia David ar fi avut un regat nu există dovezi arheologice,[5] dacă altul ar fi fost adevărul arheologi de reputaţia lui Finkelstein şi Silberman nu ar fi putut susţine că David nu a fost rege.