Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”

Şcoala de Literatură şi Critică Literară "Mihai Eminescu" a fost înfiinţată în anul 1950, în urma unei decizii din 1949, având ca model Institutul de Literatură "Maxim Gorki" al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S. din Moscova[1] cu scopul de a forma cadre tinere de scriitori şi critici literari în Republica Populară Romînă, ridicaţi din rândurile poporului muncitor, de a le da acestora o educaţie comunistă, de a-i înarma cu cunoştinţele necesare creaţiei, făuririi unei literaturi noi, puse în slujba poporului muncitor[2]. Şcoala de literatură combina, într-un spirit specific epocii, condiţii materiale excelente într-o perioadă de penurie generală cu disciplina aproape militară şi controlul riguros. Studenţii beneficiau de o bursă considerabilă, o cantină de invidiat şi multe alte avantaje demne de un viitor scriitor de partid, în stare să aplice în viitoarele lor opere modelul realismului socialist. Ea era, în acelaşi timp, una din măsurile de control al accesului la profesiunea de scriitor[3]. De la început, din 1950, şcoala a fost condusă de Mihai Novicov[4]. A fost desfiinţată în 1955. De fapt, în 1954 şcoala s-a transformat în institut, iar în 1955 s-a dizolvat în cadrul Facultăţii de Filologie din Bucureşti[5]. După desfiinţarea Şcolii de literatură, cei care aveau diplome şi bacalaureat au fost primiţi la Facultate[6]. Şcoala de literatură, cum i se spunea pe scurt, aflată în subordinea Uniunii Scriitorilor, funcţiona într-o clădire de pe şoseaua Kiseleff nr. 10[7], în apropiere de ambasada Uniunii Sovietice (denumită Casa Toma Stelian, care actualmente adăposteşte sediul PSD[8]). Elevii locuiau toţi într-un cămin special, cu un regim destul de auster, duceau aproape o viaţă de cazarmă. Se studia limba şi literatura rusă, literatura română - curăţată de creaţia secolului 20, teoria literaturii, "măiestria literară" şi nu în ultimul rând marxism-leninism[9][10]. Într-un articol publicat în revista “Viaţa Românească” (nr. 3 din 1951), Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, oferea definiţia poetului realist-socialist: “Acesta trebuie să fie un filozof cunoscător al celor mai înalte idei ale timpului [...], spre care au deschis drum Marx, Engels, Lenin şi Stalin [...], un activist în slujba respectivelor idei”[11]. „Cartea de căpătâi“ a studenţilor de la Şcoala de Literatură Mihai Eminescu, din facultăţile de filologie, în „obsedantul deceniu“, era o culegere de „studii“ staliniste, publicată în 1952, Probleme ale literaturii noi din R. P. R., (de 364 de pagini), unde , alături de Mihai Beniuc, apăreau Ovid S. Crohmălniceanu (cu „studiul“: Un roman al industrializării socialiste), Sergiu Fărcăşan, care a semnat mai târziu cu pseudonimul Crişan Făgeraşu (Despre «Negura» volumul II şi câteva probleme de critică literară), Mihai Gafiţa (Romanul luptei tractoriştilor), Paul Georgescu (O mărturie dramatică), Nestor Ignat (O carte despre frumuseţea vieţii noi), Silvian Iosifescu („prefaţatorul“ din 1960 al lui Nichita Stănescu, publică tot un „studiu“: Pe drumul înfloririi gospodăriei agricole colective), Dumitru Micu (Epopeea marilor transformări), Sorin Mladovean („Brazdă peste haturi“ roman de István Horváth), Mihail Novicov (Pe marginea poeziei lui Dan Deşliu), Traian Şelmaru („Mitrea Cocor“ de Mihail Sadoveanu ) şi Ion Vitner (Poezia lui A. Toma)[12]. În octombrie 1951 a fost fondată revista Tînărul scriitor, un organ intern al Uniunii Scriitorilor, folosită ca buletin de îndrumare şi sprijin al activităţii cenaclurilor şi tribună de afirmare a elevilor Şcolii de Literatură. A fost desfiinţată în decembrie 1957, transformându-se în revista Mioriţa şi apoi în Luceafărul[5]. La scurt timp după ce au reuşit să facă ordine în cultura considerată nocivă pentru omul de tip nou, comuniştii au realizat că le trebuie o nouă generaţie de scriitori, dispuşi să scrie literatură revoluţionară. În acest scop, s-a cerut comitetelor regionale de partid din toată ţara să propună pentru primirea ca studenţi ai acestei şcoli de "literatură şi critică literară", tineri până în 30 de ani, care lucrau direct în producţia industrială, în agricultură, pe şantiere, în armată. Selecţia se făcea pe criterii strict politice. Condiţia era o oricât de vagă activitate a virtualilor studenţi pe tărâmul literaturii. Era de ajuns să fi afişat câteva versuri la gazeta de perete. Pentru că toate uzinele, toate şantierele şi toate gospodăriile agricole colective care începuseră să se înfiripe, aveau cercuri literare şi cenacluri, cei care se remarcau în vreun fel în aceste organizaţii - chiar dacă scrierea lor era complet agramată - aveau în principiu posibilitatea de a fi recomandaţi pentru şcoala de literatură. Cei ce făceau aceste recomandări erau membri ai comitetului de partid, în regiuni - responsabili cu propaganda şi agitaţia, care includeau şi îndrumarea culturii.[9] Între profesorii Şcolii de Literatură s-au numărat Mihai Gafiţa, profesor de istoria literaturii române la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”, unde a condus şi cenaclul literar[13], Mihu Dragomir, care a predat lecţii de poezie[14]. Între elevii care au absolvit această şcoală s-au numărat Marin Ioniţă, Ion Acsan, Hans Liebhardt, Adela Popescu, Ion Apetroaie, Ana Ioniţă, Florian Grecea, Dumitru Carabăţ, Gloria Barna (Alexandra Indrieş, după eliberarea din închisorile comuniste), Hary Salem, Alexandru Popescu-Vergu, Adrian Beldeanu, Ioana Zamfir, Mircea Dragnea, Nicolae Culcea, Mihaela Monoranu, Aurel Stanciu, Nic. Borza, Hristache Lungu, Ştefan Neagu, Sin Aron, Ariel Leibiş, Ovidiu Moraloiu, Ştefania Popovici, Ion Oproiu[15], Al. Căprariu, Panek Zoltan, Victor Tulbure, Vintilă Ornaru, Ion Serebreanu, Simion Pop, Emilia Căldăraru, Liviu Timbus, Vasile Căbulea, Dorina Sălăjan, Ştefan Bănulescu, Dumitru Mircea, Dumitru Micu, Georgeta Horodincă, Ilie Purcaru, Simion Damian[16][17], Horia Aramă, Ion Gheorghe, M. Negulescu, Doina Sălăjan, Niculae Stoian, Radu Cosaşu, Ion Grecia, Al. Ovidiu Zolta, Florin Mugur[18], Shaul Carmel[19], Alexandru Andriţoiu[20] Lucian Raicu[21], Ion Băieşu[22], Nicolae Labiş, Zaharia Stancu, Ion Gheorghe, Nina Cassian, Florin Mugur, Gheorghe Tomozei şi mulţi alţii [23]. Fănuş Neagu fusese şi el înscris la Şcoala de literatură, dar a fost exmatriculat[24]. Alt cursant exmatriculat a fost Gheorghe Grigurcu, în urma unei vizite făcute lui Tudor Arghezi, care era în dizgraţia autorităţilor vremii[25]. La o festivitate de deschidere a cursurilor, în primii ani de funcţionare a şcolii, a participat şi Mihail Sadoveanu, ca invitat de onoare. Cu acel prilej, el a spus, de altfel cu mult bun simţ: “Dacă dintre domniile voastre vor ieşi doi sau trei scriitori, atunci va fi bine”[26]. Radu Bâlbâie, autorul unei teze de doctorat pe tema Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” susţine că şcoala de literatură a fost un experiment ratat. [9] Deşi de-a lungul celor 6 ani de existenţă a şcolii, pe la catedra de măiestrie literară s-au plimbat mulţi dintre intelectualii care se aliniaseră regimului, a rămas celebră în epocă o vorbă a lui Mihail Sadoveanu (pe atunci directorul Uniunii Scriitorilor): "Din şcoala asta au ieşit tot atâţia scriitori câţi au intrat"[9]. În general, după absolvire foştii cursanţi ai Şcolii de literatură au fost încadraţi în redacţii, în edituri sau în alte instituţii culturale, dar au existat şi unii care s-au hotărât să-şi continue studiile la Filologie[27]. O statistică oficială precizează că din 31 de absolvenţi Şcolii de literatură din prima serie (1951) s-au impus în literatura română 15 poeţi, nouă prozatori şi un critic literar, faţă de zece poeţi, 12 prozatori şi nouă critici literari din 620 de absolvenţi ai facultăţilor de filologie – limba şi literatura română – din întreaga ţară (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara) [15].