Pisica de casă, sau pisică domestică, este un mamifer din ordinul carnivorelor, familia felinelor Felidae. Este asociată cu oamenii de peste 9500 ani[1] și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată lumea. [2]. Pisica este foarte apropiată de pisică sălbatică europeană (Felis silvestris silvestris), ca și de pisica salbatică africană (Felis silvestris libyca), împreună formând o unică specie: Felis silvestris (denumirea de Felis catus nu mai este valabilă). Există multe rase de pisici.Cuprins [ascunde] 1 Rase de pisici 2 Domesticirea pisicii 3 Comportamentul pisicii 3.1 Sociabilitate 3.2 Luptele între pisici 3.3 Zgâriatul 4 Anatomie 4.1 Scheletul și mușchii 5 Părul 6 Simțurile 6.1 Auzul 6.2 Văzul 6.3 Mirosul 6.4 Gustul 6.5 Simțul tactil 6.6 Alte simțuri 7 Comportamentul 7.1 Mieunatul 7.2 Somnul 7.3 Vânătoarea 7.4 Reproducerea, gestația, nașterea 7.5 Întreținerea 8 Alergiile de la pisici 9 În istorie 10 Alimentația 11 Referințe 12 Vezi și 13 Legături externe [modificare] Rase de pisici Pentru detalii, vezi: Rase de pisici. Cei care doresc să își cumpere o pisică se interesează mai întâi de rasa[3] acesteia, pentru a cunoaște mai multe despre modalitatea creșterii acesteia. Mai jos sunt prezentate principalele rase de pisici:Abyssiniana Albastru de Rusia American Bobtail American curl American Shorthair American Wirehair Balineza Birmaneza Bobtail japonez Bombay British Shorthair Burmeza Chartreux Colorpoint Shorthair Cornish Rex Devon Rex Egyptian Mau Europeana European Burmese Exotic Havana Brown Javanese Korat Laperm Maine Coon Manx Norvegiana de pădure Ocicat Orientala Persana Ragamuffin Ragdoll Scottish Fold Selkirk Rex Siameză Siberiană Singapura Somali Sphynx Tonkinese Angora turcească Turceasca Van [modificare] Domesticirea pisicii Pisica trăiește în strânsă legătură cu oamenii de cel puțin 3500 de ani, fiind folosite de către egipteni[4] pentru a ține departe șoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii. [modificare] Comportamentul pisicii Fișier:Mâțoi.jpg Pisică coborând de pe acoperiș [modificare] Sociabilitate Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarității sale, fiind un animal nesociabil. Acest concept este înlăturat de un studiu efectuat în anii '70 de către David MacDonald, cercetător la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă este mai predispusă să stea cu o felină înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul Randall Wolfe susține că acest lucru nu se manifestă și către partea masculină, indiferent de proveniența genetică a acestora. [modificare] Luptele între pisici Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de demonstrare a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și modul stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline când încalcă o regulă a grupului. Pentru a fi despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă atenția. Imediat ce s-au despărțit, acestea trebuie separate în încăperi separate, până când nu mai au tendința de a se lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta poate fi zgâriat sau mușcat serios. [modificare] Zgâriatul Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale țesutului cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează mușchii, încheieturile și tendoanele. Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafață pe care să își ascută ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziționa suprafețe de ascuțit ghearele, poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici. Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate apărea când pisica nu are chef de alintări și mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie retrasă brusc din ghearele sau dinții pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu trebuie scuturată, lovită sau pălmuită, deoarece ea nu va înțelege de ce este bătută, ci doar că oamenii pe care îi iubește o lovesc din motive necunoscute. [modificare] Anatomie [modificare] Scheletul și mușchii Scheletul capului pisicii Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul capului, dentiția cuprinde incisivii, caninii, premolarii de carne, dar nici un dinte „plat” (ca molarii) pentru a strivi hrana: aceștia nu sunt necesari pentru că pisica își „sfâșie” hrana cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor, apoi și-o înghite fără a o mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele cozii prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcție de rasă. Coada are rol în echilibru. Labele anterioare se termină cu cinci „degete” prevăzute cu gheare retractile keratinoase; labele posterioare, mai lungi, se termină cu patru „degete”, de asemenea prevăzute cu gheare retractile. Mușchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare puternici, particularități care conferă animalului suplețe și o „detentă” amplă în sărituri. Din cauza regimului alimentar mai diversificat și mai sărac în proteine, intestinele pisicii de casă sunt mai lungi decât cele ale strămoașei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu diminuarea taliei sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de viață. [modificare] Părul Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă „desenul” (pete, dungi etc.), la baza cărora se găsesc fire mai scurte și în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolație a corpului. [modificare] Simțurile La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simțurilor sale și la o percepție a universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar puteri supranaturale. Se vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte catastrofe, explicația probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe care oamenii le ignoră. [modificare] Auzul „Auzul pisicii” Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de mușchi care îl controlează, pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza originea unui zgomot și distanța de la care acesta provine. [modificare] Văzul Ochii pisicii pe intuneric Este simțul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca și auzul, mult mai larg : 187° (față de 125° pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală. Intensitatea luminii influențează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină, aceasta se dilată într-un cerc perfect în condiții de semiîntuneric. Contrar unei credințe răspândite, pisica este incapabilă de a vedea în întuneric deplin, totuși vede mult mai bine decât oamenii în timpul nopții. Aspectul fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se datorează unui strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum, care acționează ca o oglindă și reflectă lumina, care trece prin retină o a doua oară, dublând astfel acuitatea vizuală a acesteia în întuneric. În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel ca noi: se pare (deși acest aspect este încă în discuție) că ea nu percepe culoarea roșie și că în general, nu prea distinge detaliile. Un obiect în mișcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static. O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară și superioară, de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colțul interior al ochiului către exterior. Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de suferință al pisicii (tulburări digestive, cel mai des prezența paraziților sau enterită). [modificare] Mirosul Simțul mirosului la pisică este de patruzeci de ori mai dezvoltat decât al omului și are o importanță majoră în viața socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este mijlocul de a verifica dacă hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are douăzeci de milioane de terminații nervoase olfactive, față de doar cinci milioane la om. [modificare] Gustul Simțul gustului este dezvoltat la pisică, totuși mai slab decât la om: 2 000 de papile gustative înseamnă de 4,5 ori mai puțin față de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine, gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită. Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce. [modificare] Simțul tactil De asemeni bine dezvoltat, simțul tactil permite pisicii să-și utilizeze mustățile pentru a evita obstacolele în întuneric total, prin detecția variațiilor de presiune a aerului. Tot mustățile îi permit să simtă și dimensiunile spațiului traversat. Pernițele labelor sunt foarte sensibile la vibrații, iar în pielea pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile. [modificare] Alte simțuri Organul lui Jacobson constituie un adevărat al șaselea simț. Asemeni câinelui și calului, pisica poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-și buzele pentru a permite mirosurilor să pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, și care conduc către doi săculeți cu lichid aflați în cavitățile nazale, care au rolul de a concentra mirosurile. Prezența unui organ vestibular, și el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simțul remarcabil al echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a „cădea întotdeauna în picioare”. Ea mai poate sări la înălțimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător de fond, obosește destul de repede. [modificare] Comportamentul Pisică domestică Pisica este un animal independent. Spre deosebire de câine, ea se plimbă și se curăță singură. [modificare] Mieunatul Mieunatul este manifestarea sonoră a pisicii; în general un animal discret, ea poate uneori căuta a se face remarcată mieunând ore întregi, fie pentru a cere de mâncare, fie pentru a cere să i se deschidă ușa, de exemplu. Unele rase de pisici sunt mai zgomotoase decât altele, cum ar fi siamezele. Mieunatul sacadat Rar, pisica emite un mieunat sacadat, de slabă intensitate, când vede o pradă la care nu poate ajunge, ca o pasăre sau o insectă în zbor, sau chiar privind o emisiune despre animale la televizor. Torsul „Torsul” Încă din primele zile de viață, puiul de pisică toarce în timpul suptului, iar mama îi răspunde. Ea toarce din plăcere, la fel de bine ca în suferință: stresată, rănită sau chiar muribundă, o auzim torcând. Cel mai des, ea toarce pentru a-și exprima dependența; față de mamă la naștere, față de om mai târziu, când este bolnavă sau când este mângâiată. Regăsim acest comportament la rudele sale, marile feline, care însă torc doar în primele luni de viață. Torsul este produs printr-o mișcare coordonată a glotei, laringelui și a anumitor mușchi. Aceste vibrații sonore implicând întreg corpul sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca și la alte animale, dar mecanismul lor, ca și utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede că această stare, ca și somnul, ar avea un rol reparator pentru organismul pisicii. Adulte, felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce sub mângâierile stăpânului: ea vede în acesta „a doua sa mamă”. [modificare] Somnul Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activă doar circa 6-9 ore, mai ales o parte din timpul nopții, perioadă propice vânătorii. Ea este deseori folosită în cadrul experiențelor asupra ciclului somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare proporție de faze de somn paradoxal în timpul cărora ea visează. În acest timp, s-a constatat o activitate electrică foarte intensă a creierului, ochilor și mușchilor. [modificare] Vânătoarea Deseori, observăm la puii de pisică jocuri „de vânătoare”, dovadă că aceasta este instinctivă. Pisica are toate avantajele unui bun vânător, în afară de unul: rezistența la alergare. Tehnica de vânătoare folosită, în consecință, se bazează pe capacitatea de camuflare oferită de culoarea blănii, ca să creeze un efect de surpriză. Lipit de sol, fără nici un zgomot, animalul înaintează până foarte aproape de pradă înainte de a se face remarcat. Alegându-și cu grijă momentul atacului, pisica se aruncă asupra victimei pentru a o imobiliza și a o mușca de gât în general. „Cum ajung la pradă?” Chiar dacă sunt mari amatoare de pește, rareori s-au văzut pisici pescuind, dat fiind că ele detestă apa (cu excepția pisicii Van de Turcia). Peștele este foarte apreciat de pisici pentru aportul de elemente nutritive de calitate; această pradă fiind însă rară, în natură ele caută cu orice preț resturile de pește lăsate de urși sau vidre. Dar în general prada pisicilor este constituită mai ales din animale mici (rozătoare, insectivore etc.), șopârle, păsări mici, sau chiar insecte. Chiar dacă beneficiarii nu prea apreciază gestul, pisicile „oferă” deseori șoareci, păsări sau alte animale stăpânilor, depunându-le în fața ușii sau ferestrei casei; comportamentul este întâlnit în general la pisicile care, închise în primii ani de viață într-un apartament, nu și-au putut exersa instinctele vânătorești. Pisicile domestice care au posibilitatea de a vâna de la o vârstă fragedă își devorează prada, în general, în întregime sau parțial, după poftă. Dar, indiferent de antecedente, ele se joacă mult timp cu prada, chiar moartă, înainte de a o mânca sau oferi stăpânilor. Acest comportament s-ar datora faptului că pisicile domestice nu se „maturizează” mental niciodată, ca urmare a atenției pe care oamenii le-o acordă dar și a încrucișărilor obținute, destinate a reduce caracterul lor sălbatic (chiar dacă acesta este mai puțin atenuat decât la câini). [modificare] Reproducerea, gestația, nașterea Pisicile sunt apte de reproducere în general începând cu vârsta de nouă luni (s-au văzut totuși pisici născând la numai șapte luni). Pisoi nou născut Femela trece prin numeroase perioade de „călduri”, mai ales între primăvară și toamnă. În aceste perioade, femela pisică adoptă un comportament hiper-activ și destul de neplăcut pentru proprietari: caută mângâieri, se freacă și se tăvălește pe jos, miaună strident pentru a anunța starea ei motanilor din împrejurimi. Cât despre masculi, ei își marchează teritoriul proiectând jeturi de urină foarte puternic mirositoare. Dacă li se permite să iasă, ei se luptă adesea cu alți masculi, slăbesc și își neglijează toaleta, fapt care îi expune la riscuri de contaminare sau la contractarea de boli (coryza, leucoza, FIV etc.). În concluzie, este recomandată sterilizarea precoce. Pisoi de circa 6 săptămâni Când masculii de pisică sunt pe punctul de a se acupla cu o femelă, trebuie mai întâi ca aceasta să fie de acord. În timpul acuplării, masculul se urcă pe spatele femelei și o imobilizează, mușcând-o de pielea gâtului. Spre sfârșitul actului, femela are tendința de a geme, enervată. Cauza este că penisul masculului este astfel alcătuit, încât mici formațiuni spinoase stimulează dureros vaginul femelei în scopul de a declanșa ovulația. Cu ocazia fiecărei penetrații, femela va emite un nou ovul, fapt care explică existența puilor de aceeași generație care pot proveni din tați diferiți. Gestația durează aproximativ 60 de zile, pisica purtând în medie 4 pui. La trei săptămâni, mamelele femelei se măresc în volum și se înroșesc. Apoi abdomenul i se umflă, iar pofta de mâncare va crește pe măsură ce sarcina înaintează către termen. În timpul gestației, pisica va căuta afecțiunea umană; se recomandă ca stăpânii sa mângâie abdomenul pisicii, pentru a obișnui puii cu contactul uman. La șapte săptămâni, pisica va începe să caute un loc liniștit și izolat, potrivit pentru a naște (un dulap, o cutie de carton...). La apropierea termenului (între 60 și 70 de zile de la concepție), pisica devine agitată, de aceea este important ca stăpânul să fie prezent, să o asiste. După aproximativ 20 de minute de la declanșarea contracțiilor, pisica va naște primul pui, apoi urmează ceilalți, rapid sau chiar după mai multe ore, mergând până la 24 de ore pentru a termina nașterea. Puii se nasc protejați de un înveliș pe care pisica îl sfâșie și apoi linge puiul pentru a-i stimula respirația, sfârșind prin a mânca placenta, care conține elemente nutritive și a tăia cordonul ombilical. Puiul va căuta să sugă imediat după naștere, continuând apoi la intervale de 20 de minute. Pentru a obișnui puii cu contactul uman, trebuie ca stăpânii să-i ia în mână zilnic, fără însă să se depășească durata de 5 minute. Puiul de pisică se naște orb și surd, cântărind între 80 și 100 de grame; după 7-10 zile de la naștere, când va deschide ochii, aceștia sunt de culoare albastră, până la vârsta de două luni, când se vor schimba în culoarea definitivă. Alăptarea durează trei luni, timp în care pisica își va învăța puii să se spele, să se hrănească, să vâneze etc. Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va supraveghea, își va petrece tot timpul cu ei și îi va disciplina, la nevoie. În general, pisicile adulte vor fi prezente atunci când puii pleacă să „descopere” lumea, iar la unele rase, chiar masculul ia parte la educația progeniturii. [modificare] Întreținerea În funcție de morfologie, nu toate pisicile au nevoie de aceleași gesturi de întreținere din partea stăpânului. Pisicile cu păr lung sunt cele mai pretențioase, dat fiind că atunci când se spală, lingându-și blana, ele înghit perii morți, care se acumulează în stomac, formând gheme de păr. Acestea perturbă tranzitul intestinal, pisica fiind obligată să le regurgiteze ca să evite ocluzia intestinală. Pentru a evita aceasta, e necesar să se procedeze zilnic la descurcatul blănii pisicii cu ajutorul unui pieptene sau perii, ceea ce va împiedica și formarea de „noduri” în blană, care sunt dureroase pentru animal. Uneori e necesar chiar să se rărească părul, prin tăierea lui în unele zone (cum ar fi în spatele labelor și în jurul zonei anale) ceea ce le va împiedica să se murdărească. Printre rasele cu păr lung, rasa persană este cea mai pretențioasă în ce privește întreținerea; din cauza botului lor turtit, ele au adesea scurgeri nazale sau oculare care le murdăresc blana. Trebuie deci să li se curețe zilnic botul și ochii cu o soluție specială. Pisicile cu păr scurt nu au nevoie decât de un periat săptămânal, pentru a se îndepărta perii morți. Unii crescători de pisici de rasă folosesc pentru masaj o mănușă de mătase sau o piele de căprioară pentru a lustrui părul pisicilor și a-i da astfel strălucire. Pisicile fără păr, cum ar fi cele din rasa Sfinx, au nevoie de o atenție specială. Pielea lor produce, asemeni tuturor celorlalte pisici, un lichid gras: sebumul, care însă în acest caz particular, nu este absorbit de păr, astfel că praful se lipește literalmente de pielea pisicii, ea murdărindu-se foarte ușor. Sunt deci singurele pisici care trebuie spălate regulat, o dată sau de două ori pe săptămână. În general, celelalte rase de pisici nu au nevoie să fie spălate, fiind animale foarte curate, care acordă o mare parte din timp toaletei, lingându-se pe întregul corp. Limba lor aspră le permite să înlăture majoritatea perilor morți și să-și lustruiască blana. Saliva produsă de pisici este un agent anti-bacterian puternic. În plus, ele detestă apa. Dacă totuși o baie se dovedește necesară, e necesar să se folosească un șampon special, evitând cu grijă ochii, nasul și urechile. Este foarte important ca părul să fie bine limpezit, pentru ca animalul să nu înghită resturi de șampon cu ocazia toaletei ulterioare. Pentru a usca pisica, ea trebuie învelită într-un prosop mare și scoasă din baie, pentru a nu se mai simți „amenințată”. Urmează faza de „calmare”, stăpânul va ține pisica lângă el, apoi o va freca ușor cu prosopul, fără a neglija nici o porțiune a corpului (ca de exemplu pernițele labelor). [modificare] Alergiile de la pisici Motivele cele mai comune pentru care pisicile sunt displăcute de oameni sunt reacțiile alergice la alergeni cum ar fi saliva și părul de pisică. Totuși această problemă poate fi tratată prin medicamentele împotriva alergiilor și spălarea pisicilor frecvent (îmbăierea săptămânală elimină 90% din alergenii purtați de pisică în mediul respectiv). Sunt încercări de creștere a pisicilor care nu provoacă reacții alergice. [modificare] În istorie Pentru detalii, vezi: Pisicile în Egiptul Antic. Scluptura egipteană aflată la Muzeul Louvre. În mod tradițional, istoricii au avut tendința să creadă că în Egiptul antic a fost domesticită prima pisică, datorită reprezentărilor clare de pisici de casă în picturile egiptene vechi de aproximativ 3600 ani. Cu toate acestea, în 2004, un mormânt neolitic a fost excavat în Shillourokambos, Cipru, care conținea schelete, situate aproape unul de celălalt, atât de om cât și de pisică. Mormântul are aproximativ 9500 de ani vechime.[5][6][7] Specimenul de pisică era mai mare și apropiat de pisica sălbatică din Africa (Felis silvestris lybica), mai degrabă decât pisicile de astăzi. Aceasta descoperire, combinată cu studii genetice, sugerează că pisicile au fost domesticite, probabil, în Cipru și Orientul Apropiat, în Cornul abundenței în momentul dezvoltării agriculturii.[8]
