Ioan I Tzimiskes

Ioan I Tzimiskes (limba greacă: Ιωάννης Α΄ Τζιμισκής, Iōannēs I Tzimiskēs), (925 - 10 ianuarie 976) a fost împăratul Imperiului Bizantin de la data de 11 decembrie 969 până la 10 ianuarie 976. Ela abrogat legea predecesorului său împotriva proprietăţii bisericilor şi mînăstirilor. Tzimiskes se va însura cu Theodora, o fiică a lui Constantin al VIII-lea şi mătuşă a tinerilor împăraţi Vasile şi Constatin, urmărind ideea de legitimitate. Ca altădată Pfokas, Tzimiskes, prelua rolul de apărător al celor doi porphyrogeneţi. Conducerea administraţiei civile rămânea în mâile parakimomenos-ului Vasile, care trecuse atuci de partea lui Tzimiskes şi va juca de acum înainte, un rol şi mai important. Bardas Phokas, nepot al împăratului Nichiphor Phokas şi fiu al lui Leon, se încoronase împărat la Cezareea, citadela lui Phokas, dar fusese învins de Bardas Skleros, cumnat al lui Ioan Tzimiskes şi închis împreună cu familia sa într-o mânăstire din Insula Chios. Ca şi predecesorul său; TZimiskes aparţinea înaltei aristocratii. Se inrudea cu familia Curcuas şi prin mamă cu Phokas. Tzimiskes trebuia să rezolve situaţia din Balcani căci atitudinea prinţului rus Sviatoslav devenea din ce in ce mai supărătoare şi bulgarii păreau să dorească alianţa cu el, în războiul comun contra Bizanţului. Eforturile împăratului pentru a ajunge la un acord amiabil cu Sviatoslav vor rămîne fără rezultat şi noul conducător al Bulgariei nu cerea bizantinilor decît să se retragă în Asia şi să-i cedeze partea europeană a imperiului cu Constantinopolul. În aceste condiţii, împăratul era obligat să ceară ridicarea la arme. Prin urmare, în primăvară a început pregătirile pentru o bătălie lungă şi grea, aducând însemnate trupe de elită din provinciile asiatice, creând chiar şi o nouă unitate de şoc, intitulată nemuritorii. Importantele forţe terestre şi navale operau, atât spre nord de Balcani, cât şi în zona mărginită de Dunăre, unde patrula flota de război dotată cu celebrul foc grecesc (o substanţă ce avea la bază petrolul brut extras din Asia Mică şi care se aprindea în contact cu apa), aflată sub conducerea marelui drongar Leon. Flota acţiona atât ca factor de presiune, cât şi pentru a tăia eventuala cale de retragere. După ce a trecut în revistă mişcarea măiestrită şi spectaculoasă şi întrecerea triremelor (erau peste 300, în afară de corăbiile rapide, de luntriile numite azi îndeobşte galere şi de vasele cu pânze), împăratul a împărţit bani vâslaşilor şi ostaşilor şi i-a trimis la Istru (Dunăre) ca să păzească trecerea peste acesta. Oastea de uscat, în fruntea căreia se afla însuşi împăratul, a asediat mai întâi Arcadiopolis şi, după ce Tzimiskes şi-a consolidat puterea pe plan intern, trupele bizantine au trecut Munţii Balcani, atacând şi cucerind Preslavul (14 aprilie 971). Aici s-a dat mai întâi o luptă în faţa oraşului, în care victoria a fost, şi de această dată, de partea bizantinilor, care l-au capturat chiar pe Boris al II-lea, în timp ce armata rusă, înfrântă, s-a adăpostit în cetate. Bătălia, însă, nu avea să se oprească aici, deoarece trupele imperiale au atacat fortificaţia în care se retrăseseră adversarii lor. În vreme ce se petreceau toate acestea, mulţimea romanilor (bizantinilor), aflată în mişcare în afara zidurilor, izbi cu putere şi zdrobi balamalele şi uşorii porţilor, pătrunse în interiorul cetăţii şi săvârşi un măcel nemaipomenit în rândurile lor (ruşilor). Sviatoslav, împreună cu câţiva apropiaţi, a reuşit să scape, fugind în cetatea Durostor (Silistra) unde s-a închis, cu intenţia fermă de a se apăra. Atacul bizantinilor a pornit atât pe uscat cât şi pe Dunăre (flota ajunsese, între timp, urcând fluviul, până acolo), urmărindu-se, în acest fel să-l prindă ca într-un cleşte pe acest duşman de temut al lor. Sosirea acestei flote îi umplu pe romani de o nespusă bucurie, iar sciţii fură cuprinşi de spaimă. Cronicarul Leon Diaconul spune că taurosciţii (ruşii-n.n.) îşi îngrămădiseră trupele în formaţii înguste şi ascuţite ca nişte ziduri spre a cuprinde duşmanul la mijloc. Împăratul îi rândui pe romani în faţă, aşeză în ambele laturi călăreţi greu înarmaţi, îmbrăcaţi în zale, iar în spate puse arcaşi şi aruncători cu praştia; le porunci să arunce fără încetare şi porni oastea la luptă. Cronicarul Ioannes Skylitzes, compilat şi de Georgius Kedrenos, povestind lupta dintre Sviatoslav cu Tzimiskes, menţiona existenţa semănăturilor de grâu şi mei în regiunile de pe malul stâng al Dunării, din vecinătatea Silistrei, lucru ce dovedeşte că această zonă era locuită de o populaţie sedentară. Încercuite în Durostor, oştile ruseşti se aprovizionau noaptea cu aceste cereale şi furaje transportate de pe malul opus al Dunării. Lupta a fost deosebit de încrâncenată şi, ca orice bătălie, şi-a datorat succesul şi unor eroi care nu au încetat să apară. Astfel, unul din oastea romanilor se avântă şi izbi cu suliţa pe al treilea în rang din rândurile taurosciţilor după Sviatoslav, un luptător inimos, voinic şi tânăr. La această lovitură, taurosciţii se înspăimântară; ei începură să se tragă înapoi în câmpie şi să se îndrepte spre cetate. Atunci Teodor, poreclit Lalacon (Mârâială), un bărbat temerar şi neînvins prin înălţimea şi tăria trupului său, ucise mai mulţi nefericiţi din rândurile duşmanilor cu un buzdugan de fier; îl mânuia cu atâta putere, încât zdrobea cu o singură lovitură şi coiful duşmanului. Şi pentru că lupta a fost, după cum am mai spus, deosebit de crâncenă, unor astfel fapte de vitejie ruşii le vor da un răspuns pe măsură. Oastea kieveană îşi pregăti armele (…) şi ieşi în câmpie, încercând din toate puterile să incendieze maşinile de război ale romanilor; pentru că nu puteau suferi proiectilele izbite cu zgomot şi foarte mulţi sciţi fuseseră ucişi zilnic de către pietrele aruncate de aceste maşini. Ioan Curcas, magister militium, din neamul împăratului, avea în seamă paza acestor maşini, când zări, deodată, năvala cutezătoare a duşmanilor. Fiind ameţit de vin şi abia sculat de la masă (căci era după prânz), el încălecă şi împreună cu cei ce îl urmau se repezi să-i înfrunte. Dar, calul său căzu într-o groapă şi-l aruncă jos pe magister. Sciţii se uitară la armele sale vrednice de băgat în seamă, la zalele calului şi la toate celelalte podoabe strălucitoatre (căci se întâmpla să fie poleite cu aur) şi crezură că e împăratul; ei alergară din toate părţile cu armele şi-l sfârtecară în chip sălbatic cu săbiile şi securile, apoi îi înălţară capul într-un vărf de lance şi-l fixară de-asupra turnurilor (e vorba de turnurile cetăţii Durostor-n.n), bătându-şi joc de romani, zicând că le-au măcelărit împăratul ca pe o vită de sacrificiu. Acest succes a ridicat moralul trupelor kievene lovite de atacurile bizantinilor. De această dată îndemnaţi de izbândă, ruşii ieşiră a doua zi din cetate şi se rânduiră de luptă. Romanii îşi aşezară oastea în rânduri adânci şi păşiră să-i înfrunte. Era unul Icmor, care conducea armata scită după Sviatoslav şi avea rang îndată după dânsul, un bărbat voinic şi tânăr. Când îl zări Anemas, unul dintre lăncierii împăratului şi feciorul conducătorilor cretanilor, cum înainta plin de încredere, împreună cu o ceată de însoţitori pedeştri şi ucidea o mulţime de romani, fu cuprins de mânie, scoase sabia de la şold, îşi privi calul încoace şi încolo, îi dădu pinteni, se repezi asupra lui Icmor, ajunse până la el, izbi peste grumaz şi reteză cu mâna dreaptă capul scitului, rostogolindu-l la pământ. La căderea acestuia se înălţă din mijlocul sciţilor un strigăt amestecat cu plânset, iar romanii se avântară împotriva lor. În aceste condiţii oastea lui Sviatoslav s-a retras în cetate pentru ca, ulterior, sub adăpostul întunericului, aceştia să iasă din fortăreaţă pentru a putea recupera corpurile camarazilor căzuţi pe câmpul de luptă. Au urmat ceremoniile funerare, în timpul cărora au fost înecaţi în apele Istrului copiii sugari şi cocoşii. Pe lângă aceste cruzimi, ruşii au dat dovadă şi de curaj pentru că Leon Diaconul spune că, atunci când nu mai vedeau nici o speranţă de scăpare, pentru a nu cădea în robie, îşi curmau zilele, înfingându-şi săbiile în măruntaie. După un asediu de aproape 3 luni, Sviatoslav, văzând că rezistenţa sa era inutilă, i-a cerut, la sfârşitul lunii iulie, lui Ioan Tzimiskes, să înceapă tratativele, ajungându-se la o înţelegere (24 iulie 971) între beligeranţi şi chiar la o întâlnire între conducătorii lor: Împăratul a primit bucuros asemenea discuţii, căci preţuia în chip deosebit pacea în locul războiului; ştia că cea dintâi scapă oamenii cu viaţă, iar cel din urmă îi distruge. S-a convenit ca ruşii să restituie romanilor Durostorul, să elibereze prizonierii, să se retragă din Moesia (teritoriul Bulgariei de azi) şi să se reîntoarcă în patria lor; bizantinii trebuiau să îi asiste la traversare şi să nu-i înfrunte cu corăbiile incendiare; în afară de aceasta, se obligau să ofere fiecărui luptător din armata rusă câte două medimne de alimente (aproape 100 de kg) pentru drum şi să le asigure, pe viitor, vechile privilegii comerciale cu Bizanţul. Acest eveniment, petrecut în anul 971, a scos la suprafaţă o informaţie extrem de preţioasă referitoare la existenţa autohtonilor din Dobrogea şi din nordul Dunării, care dispuneau de fortificaţii puternice şi se puseseră în slujba lui Sviatoslav după victoriile repurtate de acesta în Peninsula Balcanică. Documentarea se găseşte la cronicarii bizantini Skylitzes şi Kedrenos care ne spun că: au venit la dânsul (în faţa împăratului) din Constanţia şi din alte fortăreţe ridicate dincolo de Istru, soli care cereau iertare pentru faptele rele săvârşite, predându-se împreună cu acele fortăreţe; primindu-i cu blândeţe, împăratul a trimis oameni să preia cetăţile şi oaste îndestulătoare pentru paza lor. Dezvoltarea economică şi meşteşugărească, negoţul activ care depăşea cadrul local, numărul mare al aşezărilor întărite, au fost premisele care au favorizat apariţia, în Dobrogea secolelor X-XIII, a unor formaţiuni constituite din punct de vedere politic. Acest lucru se poate observa şi din informaţia prezentată mai sus, conform căreia împăratul primea acele solii ale populaţiei din stânga Dunării de unde reiese că, pe ambele maluri se aflau aşezări întărite, locuite de o populaţie stabilă, diferită de triburile în migraţie şi conduse de şefi locali. După alungarea lui Sviatoslav, împăratul a rămas în zona Dunării pentru a organiza, din punct de vedere administrativ şi militar, noile sale cuceriri. În regiunea cuprinsă între fluviu şi mare, în fosta provincie Schitia, el a creat o thema (provincie) numită Paristrion (Paradunavon). În traducere, para însemna la marginea, lângă iar Istros sau Dunavon este Dunărea de astăzi. Prin urmare, Paradunavon sau Paristrion ar însemna, în traducere liberă, de lângă Dunăre. Această thema avea în frunte un strateg, iar capitala se afla la Durostor sau Dristra. Ioan Tzimiskes, apreciind situaţia dificilă a zonei, a luat măsuri energice pentru consolidarea frontierei dunărene, cunoscînd şi faptul că barajele naturale precum fluviile şi munţii sunt obstacole greu de trecut pentru barbari şi uşor de apărat pentru bizantini, de aceea a refăcut şi repus în funcţiune cetăţi din vechiul limes (graniţă), precum Dorostolon, Axiopolis (Cernavodă), Capidava (aici trebuie adăugat faptul că a fost ridicat un zid din pietre, legate cu pământ, iar în interior au fost amenajate o serie de edificii, în primul rând cu caracter militar, ţinând cont de caracterul defensiv al provinciei), Carsium (Hârşova), Troesmis (Topliţa) iar, în apropiere de marea buclă pe care o face Dunărea, la Dinogeţia (Garvăn), pe o insulă, a fost întreprinsă o amplă acţiune de repunere în stare de funcţionalitate a fortăreţei romano-bizantine din secolele IV-VI. Terenul a fost curăţat şi nivelat şi s-au făcut numeroase reparaţii, adăugându-se, totodată, noi elemente de fortificare. După anul 1000, sosind din ce în ce mai mulţi localnici, aşezarea a fost amplificată. Având o poziţie deosebită, cetatea putea servi la supravegherea întregii regiuni din stânga fluviului şi, de asemenea, era şi un important punct de sprijin pentru flota bizantină, atât pentru cea de război, cât şi pentru cea de comerţ. La Noviodunum (Isaccea), situaţia a fost mult uşurată de faptul că elementele de construcţii ale vechilor citadele romano-bizantine au fost refolosite, începând cu domnia lui Ioan Tzimiskes, pentru a se ridica o importantă cetate ce controla un vad de însemnătate strategică deosebită dacă, în cazul cetăţilor de mai sus, situaţia de consolidare a apărării zonei a fost uşurată de faptul că bizantinii au refăcut construcţiile din perioada de glorie a Imperiului Roman, trebuie spus că noii stăpâni ai zonei au construit fortificaţii noi, ca cea de la Păcuiul lui Soare, într-un ostrov dunărean la circa 20 km în aval de Silistra - punct naval avansat pentru apărarea Dorostolon-ului, zidit de bizantini după tehnici constructiv-arhitecturale specifice lor. În primele decenii de existenţă, cetatea de la Păcuiul lui Soare a avut rosturi pur militare. Probabil că acolo staţiona o parte a flotei bizantine, care avea misiunea de a apăra, în primul rând, Dorostolonul. Nu se ştie când, înainte de anul 1000, cetatea a fost cucerită, distrusă şi abandonată, fiind repopulată abia spre sfârşitul domniei lui Vasile al II-lea când, alături de aspectul iniţial de aşezare cu atribuţii strategice, căpăta şi caracteristicile specifice localităţilor contemporane de la Dunărea de Jos, unde trăiau, laolaltă, civili şi militari. Toate aceste aşezări adăposteau unităţi militare de graniţă subordonate militar strategului de la Dristra. Primul strateg al themei Paristrion a fost Leon Sarakinopoulos al cărui nume ne-a fost transmis pe două sigilii de plumb, unul descoperit pe malul stâng al Dunării, la est de Călăraşi, iar al doilea în săpăturile din palatul de la Preslavul Mare (Bulgaria) .