Ioan al II-lea Comnen

S-a născut la 13 septembrie 1087 iar momentul apariţiei sale a produs bucuria împăratului Alexios I Comnen, care îşi vedea asigurată succesiunea la tron dar şi întristarea unora cum ar fi de exemplu, fiica împăratului, Anna Comnena, care până la apariţia acestui prinţ era considerată moştenitoarea imperiului. Ei i se aşezase la naştere, pe cap, diadema imperială, simbol al puterii pe care urma să o preia. Nu aveam opt ani, a scris Anna Comnena, când începură nenorocirile mele. iar momentul acestor nenorociri era considerat de prinţesă, atunci când s-a născut Ioan. În momentul morţii lui Alexios I atmosfera în familia Comnenilor era plină de nervozitate. Fiul mai mare al defunctului împărat reuşise să ocupe palatul şi să se încoroneze, el însă tremura până într-atât pentru soarta sa, încât nu şi-a făcut apariţia nici măcar la parastasul întru pomenirea tatălui său. Potrivit relatărilor lui Choniates, în primele zile, împăratul se ţinea de palat precum caracatiţa de pietre. Anna Comnena, neizbutind de la bun început sa i răpească fratelui său tronul, a pus la cale, peste mai puţin de un an, un complot, însă soţul ei, contrapretendentul la tron, Nikephor Bryennios, pur şi simplu, nu s-a înfăţişat la palat la momentul cuvenit şi a zădărnicit astfel rebeliunea. Cezarul a fost lăsat la palat, pe Anna însă fratele ei a trimis-o la mânăstire. Pentru frumuseţea sa şi măreţia spiritului, împăratul a fost supranumit de bizantini Kaloioannes, adică Ioan cel Frumos. El nu suporta obscenităţile, grosolănia şi, acolo unde se putea, se străduia să evite obişnuitele pe atunci torturi şi execuţii. Ioan II şi-a petrecut cea mai mare parte a domniei sale de un sfert de secol în campanii şi războaie. În anul 1122, hoardele pecenege au trecut Dunărea. Împăratul le-a ieşit în întâmpinare şi, pe o câmpie din Tracia, între adversari s-a încins o luptă crâncenă. Caii uşori ai nomazilor îi salvau pe aceştia de lăncile lungi ale kataphrakţilor, pecenegii şi-au împrejmuit tabăra cu căruţe şi se refugiau fulgerător în spatele lor, îndată ce Ioan II, în fruntea cavaleriei grele a romeilor, îndrepta lovitura asupra duşmanilor. Cavalerii şi au irosit forţele timp îndelungat, fără vreun rezultat vizibil, până când, în cele din urmă, pedestrimea varegă a sfărâmat căruţele cu securuile. Tabăra nomazilor a fost cucerită, majoritatea acestora au căzut în luptă, iar cei rămaşi, împreună cu femeile şi copii, au fost luaţi prizonieri. Aceasta a fost ultima incursiune a pecenegilor. Ioan II Comnenul a înlăturat acest pericol pentru totdeauna, iar romeii, ani îndelungaţi, au continuat să celebreze această zi memorabilă ca pe o sărbătoare. Tot atunci, basileul s-a certat cu veneţienii, a căror lăcomie depăşise orice limită, şi i-a expulzat în afara hotarelor Imperiului pe negustorii lor. Drept răspuns, flota Republicii a întreprins o serie de atacuri asupra insulelor Rhodos, Chios şi Samos. Conflictul a durat 4 ani şi s-a sfârşit cu recunoaşterea de către Bizanţ a propriei înfrângeri. Alte campanii spre apus ale lui Ioan au fost mai reuşite. El a izbutit să-i supună pe sârbii din Raška (1124) şi să respingă ofensiva regelui ungar Ştefan (1128). În anul 1130, rege al Siciliei a devenit Roger II, fratele mai mic al lui Robert Guiscard. Recurgând la un iscusit joc diplomatic, bazat pe alianţe încheiate cu alte state occidentale, basileul a reuşit să-l împiedice pe acest duşman înverşunat al Bizanţului să întreprindă atacuri. Începând cu anii 30, Ioan II a deplasat centrul de greutate al politicii externe a Bizanţului în Asia Mică. Folosind tactica tatălui său, el a împins treptat graniţa cu seldjiukizii spre est şi spre sud. Împăratul a recucerit de la turci cetăţile, importante sub raport strategic, Kastamuni şi Gangrai (1133), a zdrobit miliţiile sultanului de Iconion (1135) şi a pus stăpânire pe un şir de oraşe din Armenia Ciliciană. Raymond, principele Antiochiei, şi Foulques, regele Ierusalimului, cereau cu umilinţă ajutorul împăratului împotriva musulmanilor. În anul 1137, romeii au asediat, în alianţă cu ei, Alepul. Doi ani mai târziu, Ioan II a încercat să cucerească Neocezareea, de data aceasta fără franci, însă a fost nevoit să bată în retragere, din cauza trădării fratelui său, sebastocratorul Isaac. Omul acesta, încă în timpul vieţii lui Alexios I, pusese la cale o rebeliune, apoi fugise din Imperiu în Orient, trăise multă vreme la Iconion şi se întorsese la Constantinopol, cu puţin timp înaintea evenimentelor descrise. Având comanda unei părţi a armatei, Isaac a fugit pentru a doua oară la seldjiukizi şi le a divulgat planul campaniei. În înfrângerea romeilor sub zidurile Neocezareei şi-a avut rolul său şi bravura nechibzuită a moştenitorului tronului, Manuel, care a iniţiat, fără ştirea tatălui său, o bătălie de proporţii, istovitoare pentru oştire (pentru care lucru a şi fost biciuit de furiosul Ioan II). În aprilie 1143, la o vânătoare de mistreţi în împrejurimile oraşului Anazarb, de curând recucerit de la turci, Ioan II şi a rănit întâmplător mâna cu o săgeată otrăvită. Tratamentul n-a avut succes, mâna s-a infectat şi s-a umflat puternic. Nemaiavând încredere în medici, basileul a respins propunerea amputării. La 7 aprilie, el i-a adunat în cortul său pe comandanţii militari şi a rostit un discurs în faţa lor. Monarhul muribund regreta că a reuşit să înfăptuiască atât de puţin pentru binele statului. Întrucât fiii săi mai mari (Alexios, asociat la domnie, şi Andronic) muriseră, iar următorul după vârstă, Isaac, nu poseda calităţile necesare, Ioan a transmis puterea fiului său mai mic, Manuel I Comnen.