Filip al II-lea al Franţei

Filip al II-lea al Franţei (în franceză Philippe Auguste) (21 august 1165 – 14 iulie 1223) a fost regele Franţei între 1180-1223. Membru al Dinastiei Capeţienilor, a fost fiul lui Ludovic al VII-lea, rege al Franţei şi a celei de-a treia soţii, Adela de Champagne. Filip a avut cele mai mari succese dintre regii Franţei medievale, extinzându-şi regatul şi sporind influenţa monarhiei. A rupt Imperiul Angevin şi a învins coaliţia adversarilor săi (Sfântul Imperiu Roman, Anglia, Flandra), în Bătălia de la Bouvines din 1214. A reorganizat guvernarea, a adus stabilitate financiară, fiind simpatizat de populaţie din cauza cedării puterii nobililor către clasa medie. Având sănătatea şubredă, tatăl său - Ludovic al VIII-lea s-a îngrijit ca Arhiepiscopul Guillaume de Blois (William Whitehands) să-l încoroneze şi să-l ungă pe prinţul moştenitor, Filip, la Reims, ca Rege al Franţei în data de 1 noiembrie 1179. Filip s-a căsătorit pe 28 Aprilie 1180 cu Isabella de Hainaut, care i-a adus drept zestre Comitatul Artois. Tatăl său a murit pe 20 septembrie. Posesiunile regale s-au extins repede în timpul lui Filip I şi a lui Ludovic al VI-lea, sub Ludovic al VII-lea s-au diminuat uşor. Astfel în aprilie 1182 Regele Filip al II-lea a expulzat toţi evreii de pe posesiunile lor şi le-a confiscat bunurile. Cel mai mare fiu al său, Ludovic, s-a născut pe 5 septembrie 1187 şi a moştenit Comitatul Artois în 1190, când Isabella, mama sa, a murit. De asemenea Filip al II-lea a început război cu Henric al II-lea al Angliei, care era şi conte de Anjou şi duce de Aquitania în Franţa. Au urmat doi ani de lupte (1186–1188), dar situaţia a rămas neschimbată. La început, Filip s-a aliat cu fiii mezini ai regelui englez, Richard şi Ioan, care declanşaseră o rebeliune împotriva propriului tată. Oricum, noutăţile despre căderea Ierusalimului în mâinile lui Saladin, care au fost urmate de moartea subită a regelui Henric, au distrat atenţia de la războiul anglo-francez. Filip al II-lea a fost prieten apropiat cu toţi fiii lui Henric şi s-a folosit de ei ca să formeze rebeliunea împotriva tatălui lor, apoi i-a întors împotriva mezinilor, Richard şi Ioan, după ascensiunilor fiecăruia la tronul Angliei. Cu Henric cel Tânăr, rege al Angliei, şi cu Geoffrey al II-lea, duce de Bretania, a păstrat prietenia până la moartea lor. Într-adevăr, la funeraliile lui Geoffrey, era atât de depăşit de durere, încât a trebuit să fie imobilizat, pentru încercarea sa de a se arunca în groapa prietenului său.