Charles-Louis-Napoléon Bonaparte

Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 — d. ianuarie 1873) a fost primul preşedinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848 şi a devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al doilea împărat al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea. Napoleon al III-lea, cunoscut ca "Louis-Napoléon" înainte să devină împărat, a fost nepotul de frate al împăratului Napoleon I, fiul fratelui său, Louis Bonaparte, care s-a căsătorit cu Hortense de Beauharnais, fiica din prima căsătorie a soţiei lui Napoleon, Joséphine de Beauharnais. Paternitatea lui Louis-Napoléon a fost adusă în discuţie. Louis-Napoléon însuşi avea suspiciuni legate de legitimitatea sa, deşi mulţi istorici au ajuns la concluzia că a fost conceput de Louis Bonaparte şi Hortense.[1] În timpul domniei lui Napoleon, părinţii lui Louis-Napoléon au fost numiţi rege şi regină a statului marionetă al Franţei, Regatul Olandei. După înfrângerea militară a lui Napoleon I, deportarea sa în 1815 şi restaurarea monarhiei Bourbonilor în Franţa, toţi membrii dinastiei Bonaparte au fost forţaţi să plece în exil. Louis-Napoléon a ajuns în Elveţia, unde a locuit cu mama sa la Castelul Arenenberg din cantonul Thurgau şi în Germania, unde a frecventat gimnaziul de la Augsburg, Bavaria. Mai târziu s-a stabilit în Italia, unde, împreună cu fratele său mai mare, Napoléon Louis, au îmbrăţişat politicile liberale şi s-au implicat alături de Carbonari, o organizaţie care lupta pentru dominaţia austriacă în nordul Italiei. La 17 martie 1831, în timp ce părăsea Italia, fugind din cauza unei represiuni privind activitatea revoluţionară, fratele lui Louis-Napoléon, care suferea de rujeolă, a murit în braţele sale.[2] Mai târziu, experienţele sale din Italia, au avut un efect profund asupra politicii sale externe. Louis-Napoléon a călătorit în Franţa, unde a fost rapid arestat şi trimis în Anglia. În acest timp, Franţa a devenit din nou monarhie. Conform legii de succesiune stabilită de Napoleon când era împărat, Coroana trecea fiului său. Cunoscut de bonapartişti ca Napoleon al II-lea, acesta a trăit într-o închisoare virtuală la Viena sub numele de Ducele de Reichstadt. Următorul în linie era fratele mai mare a lui Napoleon, Joseph Bonaparte, urmat de Louis Bonaparte şi de fiii lui. Deoarece Joseph nu avea moştenitori masculini şi fratele mai mare a lui Louis-Napoléon a murit în 1831, moartea Ducelui de Reichstadt în 1832 l-a făcut pe Louis-Napoléon moştenitor al lui Napoleon. Unchiul său şi tatăl său, relativ în vârstă atunci, l-au lăsat pe el lider activ al cauzei bonapartiste. Louis-Napoléon s-a întors în Franţa în octombrie 1836, şi a încercat să iniţieze la Strasbourg o lovitură de stat prin care să reinstaureze imperiul. A fost însă arestat şi s-a întors în exil în Elveţia. Când regele Franţei, Ludovic-Filip, a cerut extrădarea sa, Elveţia a refuzat să predea un om care a fost cetăţean şi membru al forţelor lor armate. Pentru a evita un război, Louis-Napoléon a părăsit Elveţia pentru America Centrală. Între 1838 şi 1839 Louis-Napoléon a stat la Londra. Astăzi, clădirea este numită "Casa Napoleon". S-a întors în secret în Franţa şi a încercat o nouă lovitură de stat în august 1840, de această dată în Boulogne. În urma acestei tentative el a fost condamnat la închisoare pe viaţă. În timpul anilor de închisoare, a scris eseuri şi pamflete. În 1844, unchiul său Joseph a murit. În cele din urmă, la 25 mai 1846 a evadat din fortăreaţă şi s-a stabilit la Southport, Anglia. O lună mai târziu a murit tatăl său, Louis. Louis-Napoléon a trăit în interiorul graniţelor Regatului Unit până la revoluţia din februarie 1848 din Franţa. Ludovic-Fulip a fost detronat şi s-a proclamat republică. Acum se putea întoarce în Franţa, ceea ce a şi făcut imediat. Totuşi, guvernul provizoriu, l-a considerat că distrage inutil atenţia şi a cerut plecarea lui[3] În aprilie a câştigat un loc în Adunarea Constituantă franceză pentru o nouă constituţie. Nu a avut mari contribuţii şi ca orator public mediocru nu a reuşit să impresioneze membrii săi. Unii chiar au crezut că, după ce a trăit în afara Franţei aproape toată viaţa, vorbea franceza cu un uşor accent german.[4] Exilul său temporar din 1848 s-a dovedit a fi de bun augur pentru alegerile prezidenţiale din decembrie când a fost capabil să-şi îmbunătăţească imaginea şi l-a învins pe principalul său adversar, Louis-Eugène Cavaignac, care a condus represiunea împotriva clasei muncitoare din Paris.[5] După Revoluţia din 1848 i-a fost permisă întoarcerea la Paris, unde a devenit deputat în Assemblée Nationale. În 20 decembrie 1848 Ch-L-Napoleon a fost ales preşedinte al Republicii Franceze, prin lovitura de stat din 2 decembrie 1851 el a primit titlul de "principe-preşedinte" şi puteri dictatoriale. Exact după un an de la lovitura sa de stat şi la 48 de ani de la încoronarea unchiului său, Ch-L-Napoleon a fost uns Napoleon al III-lea ca împărat al francezilor, pe data de 2 decembrie 1852. Investirea fusese validată de un plebiscit. Împăratul s-a căsătorit în 30 ianuarie 1853 cu contesa spaniolă Eugenie de Montijo, cu care a avut un fiu, pe Louis Napoleon. Epoca celui de-al doilea Imperiu Francez este caracterizată de o industrializare rapidă şi de modernizarea instituţiilor economice şi administrative ale statului. După războiul din Crimeea (1854-1856) şi implicarea în unificarea Italiei Franţa redevenise o mare putere europeană. După eşecul expediţiei militare din Mexic (1862-1867) şi neputinţa sa de a evita conflictul cu Prusia renumele politic al lui Napoleon III a apus şi nu a mai putut fi restabilit nici prin reformele liberale din 1869. În urma înfrângerii de la Sedan împăratul a căzut, pe data de 1 septembrie 1870, în captivitate germană şi a fost închis în castelul Wilhelmshöhe din Kassel. După eliberarea din detenţie în 19 martie 1871 Napoleon III s-a stabilit la Chislehurst, unde a decedat la data de 9 ianuarie 1873.