Bătălia de la Monte Cassino

Bătălia de la Monte Cassino (denumită şi Bătălia pentru Roma şi Bătălia pentru Cassino) a fost o serie de patru bătălii grele duse în timpul celui de al Doilea Război Mondial, date de Aliaţi în scopul de a trece de Linia de Iarnă şi de a elibera Roma. La începutul lui 1944, jumătatea vestică a Liniei de Iarnă era sub controlul ferm al germanilor care ocupaseră văile Rapido, Liri şi Garigliano, precum şi câteva culmi şi creste din jurul lor, toate cunoscute sub numele de Linia Gustav. Germanii nu ocupaseră vechea mănăstire de pe Monte Cassino, o abaţie înfiinţată în anul 524 de Benedict din Nursia şi care domina oraşul Cassino şi intrarea în văile Liri şi Rapido, deşi ocupau poziţii defensive pe pantele abrupte de sub zidurile abaţiei. La 15 februarie, mănăstirea, aflată pe un munte cu vedere spre oraşul Cassino, a fost distrusă de 1.400 de tone de bombe lansate de forţele aeriene americane. Bombardamentul a fost lansat din teama ca abaţia să nu fie folosită ca post de observaţie pentru apărătorii germani. După două zile, paraşutiştii germani au ocupat poziţii în ruine; distrugerea provocată de bombardament şi zona plină de dărâmături le-a dat soldaţilor protecţie faţă de atacurile aeriene şi de artilerie, făcând din acel sit o poziţie defensivă mai viabilă. Între 17 ianuarie şi 18 mai, apărătorii Liniei Gustav au fost asaltaţi de patru ori de trupele Aliate. În ultimul asalt, Aliaţii au desfăşurat 20 de divizii pe un front de 35 km şi i-au împins pe germani de pe poziţiile lor, cu pierderi grele.[10] Debarcările Aliaţilor în Italia din septembrie 1943 cu două armate sub comanda generalului Sir Harold Alexander au fost urmate de o înaintare către nord pe două fronturi, câte unul pe fiecare versant al Apeninilor care formează „coloana vertebrală” a Italiei. Pe frontul vestic, Armata a 5-a americană, sub comanda general-locotenentului Mark W. Clark, s-a deplasat din baza principală de la Napoli, iar pe cel de est general Sir Bernard Montgomery în fruntea Armatei a 8-a britanice a înaintat de-a lungul coastei Adriaticii. Armata a 5-a a înaintat lent în faţa terenului dificil, a vremii reci şi a opoziţiei dârze a germanilor. Germanii luptau din mai multe poziţii pregătite într-o manieră gândită în aşa fel încât să producă pagube maxime, retrăgându-se apoi şi câştigând timp pentru construcţia poziţiilor defensive de pe Linia de Iarnă, la sud de Roma. Estimările iniţiale, că Roma ar cădea până în octombrie 1943 s-au dovedit a fi mult prea optimiste. Deşi în est linia germană de apărare fusese ruptă pe frontul Adriaticii de Armata a 8-a britanică, ce a ajuns să captureze Ortona, înaintarea se împotmolise după dezlănţuirea la sfârşitul lui decembrie a unor furtuni de iarnă, care au făcut imposibile susţinerea aeriană şi mişcarea pe terenul accidentat. Drumul spre Rome dinspre est, pe Drumul 5 era astfel exclus ca opţiune viabilă, rămânând ca unice posibilităţi doar drumurile de la Napoli la Roma, şoselele 6 şi 7; şoseaua 7 (vechia Via Appia romană) ducea de-a lungul coastei de vest dar la sud de Roma intra în mlaştinile Pontine pe care germanii le inundaseră. Şoseaua 6 trecea prin valea Liri. Intrarea dinspre sud în această vale era dominată de o masă deluroasă în spatele oraşului Cassino. Punctele excelente de observaţie de pe culmile câtorva dealuri le-au permis germanilor să detecteze mişcările aliaţilor, să peîntâmpine înaintarea lor spre nord, şi să îndrepte tirul de artilerie către unităţile acestora. Linia de înaintare a aliaţilor era întretăiată de râul Rapido care izvorăşte din centrul Apeninilor, curgea prin Cassino şi traversa intrarea în valea Liri (la confluenţa râului Liri cu Rapido) după care râul rezultat primea numele de Garigliano (adesea denumit „Gari” de Aliaţi) care continua către mare. Cu solidele sale fortificaţii montane, cu traversări dificile de râuri (care erau nu doar rapide, ci şi deviate de germani pentru a inunda fundul văii şi a face condiţiile de înaintare şi mai grele pentru orice atacatori), Cassino era cuiul Liniei Gustav, cea mai puternică linie de apărare ce făcea parte din Linia de Iarnă. Din cauza semnificaţiei istorice a abaţiei benedictine veche de paisprezece secole, în decembrie 1943, comandantul forţelor germane din Italia, feldmareşalul Albert Kesselring, a ordonat unităţilor germane să nu includă mănăstirea în poziţiile defensive, şi a informat Vaticanul şi Aliaţii de acest lucru.[11][12] Unele avioane de recunoaştere ale Aliaţilor au raportat prezenţa trupelor germane în mănăstire. Aceasta avea o poziţie excelentă de observaţie a dealurilor şi văilor din jur, fiind un punct natural pentru punctele de observaţie ale artileriei germane. Odată ce mănăstirea a fost distrusă, germanii au ocupat-o şi au profitat de dărâmături pentru a-şi construi poziţii defensive. Argumentele militare care au dus la distrugerea mănăstirii s-au bazat însă în cele din urmă pe ameninţarea potenţială pe care o reprezenta ea, şi nu pe ocuparea sau nu a ei de către inamic.