Bătălia de la Marathon

Bătălia de la Marathon a avut loc în anul 490 î.Hr., între armata persană care invadase Grecia continentală şi o alianţă a oraşelor-stat (polisuri) greceşti. A fost un episod hotărâtor din cadrul Războaielor medice, fiind prima dată când perşii au fost înfrânţi decisiv într-o bătălie deschisă. Bătălia de la Marathon a marcat sfârşitul primei invazii a perşilor în Grecia, aceştia fiind siliţi să se retragă în Asia. Deşi războaiele dintre greci şi perşi au continuat, cu unele întreruperi, încă mulţi ani, bătălia de la Marathon a demontat mitul invincibilităţii persane, pregătind terenul pentru următoarele bătălii victorioase ale grecilor, de la Salamina şi Plateea. La sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr. Imperiul persan, în plină ascensiune, pusese piciorul şi pe continentul european, cucerind o parte din Tracia, în timpul celebrei expediţii a lui Darius I (Regele regilor, 521-486 î.Hr.) din anul 514 î.Hr. împotriva sciţilor de la nord de Dunăre. Predecesorul lui Darius, Cyrus "cel Mare" (558-528 î.Hr.), cucerise în 546 î.Hr., printre alte provincii din Asia Mică, şi regatul Lydiei, de care depindeau, cel puţin nominal, toate coloniile greceşti din Ionia, unde se înfiripase o confederaţie de douăsprezece polisuri deosebit de înfloritoare din punct de vedere economic şi cultural. Darius a înăsprit însă modul de stăpânire a acestor oraşe greceşti, impunând condiţii mai dure. Astfel, Ionia a fost integrată cu Lydia într-o singură provincie (satrapie) cu sediul la Sardes, iar în locul unor contribuţii neregulate se instituie tributuri anuale fixe, ceea ce a stârnit mari nemulţumiri[1]. Dar nu numai constrângerile economice, ci, mai ales, profundul ataşament pentru ideea de libertate, este adevărata cauză a revoltei care cuprinde întreaga Ionie, începând cu anul 499 î.Hr.[2]. Darius îşi trimise atunci imensele armate să înăbuşe rapid această revoltă. Zadarnic s-au adresat ionienii celorlalte polisuri greceşti pentru ajutor armat; singurele cetăţi care au răspuns pozitiv au fost doar Atena şi Eretria. Expediţia navală organizată de acestea în 498 î.Hr. a debarcat trupe în Asia Mică, dar după ce au înaintat până la Sardes (unde au incendiat palatul satrapului persan şi templul zeiţei Cybele, atenienii şi eretrienii au fost nevoiţi să se retragă şi să se reîmbarce în mare grabă. Lăsaţi singuri, şi incapabili de altfel să se înţeleagă între ei, ionienii au fost învinşi decisiv în bătălia de la Lade (494 î.Hr.). Miletul, cel mai dezvoltat şi bogat oraş al confederaţiei ioniene a fost luat cu asalt şi distrus din temelii. Astfel, perşii pun din nou stăpânire pe Ionia, asupra căreia instituie un regim de teroare. Polisurile (oraşele-stat) Atena şi Eretria, care sprijiniseră revolta ioniană eşuată împotriva Imperiului Persan între 499 şi 493 î.Hr., deveniseră acum ţinta prioritară a lui Darius I. Darius era mânat atât de dorinţa de răzbunare, cât şi de planul strategic, mai ambiţios, de a supune întrega Grecie, pentru a împiedica pe viitor sprijinul cetăţilor din Grecia continentală pentru eventualele revolte ale grecilor din Asia Mică. Pretextul formal al expediţiei persane era răzbunarea incendierii templului din Sardes de către contigentul atenian care participase la expediţia făcută în Asia Mică, pentru a-i ajuta pe conaţionalii ionieni, în anul 498 î.Hr. O expediţie preliminară condusă de Mardonius, ginerele lui Darius, în 492 î.Hr., menită să pregătească invazia terestră asupra Greciei, recucerise Tracia şi forţase Macedonia să devină regat vasal Persiei. Mardonius fiind însă rănit, a fost obligat sa-şi întrerupă marşul spre Atena şi să se retragă în Asia Mică.