Bătălia de la Kosovo Polje (1389)

Bătălia de la Kosovo Polje (sau Bătălia de la Câmpia Mierlei, Bătălia de la Amselfeld; în sârbă: Косовски бој ori Бој на Косову, a avut loc în ziua de Sf. Vitus (15 iunie, astăzi aniversată pe 28) 1389 între o coaliţie de boieri sârbi şi Imperiul Otoman. Sunt puţine izvoare istorice care vorbesc despre această bătălie, dar o examinare critică a acestora şi o comparaţie cu bătălii similare contemporane cu ea (cum ar fi Bătălia de la Angora sau cea de la Nicopole) permite o reconstruire fidelă.[7] După înfrângerea otomanilor de către sârbi şi bosniaci în Bătălia de la Plocnik,[2] Murad I, conducătorul Imperiului Otoman, a început să-şi strângă trupele la Philippoupolis (Plovdiv) în primăvara lui 1389, şi a sosit la Ihtiman după un marş de trei zile. De acolo, a ales ruta pe la Velbužd (Kyustendil) şi Kratovo. Deşi mai lungă decât ruta alternativă prin Sofia şi valea râului Nišava care i-ar fi dat acces direct la pâmănturile lui Lazăr, l-a condus la Kosovo, care avea o importanţă strategică mare, fiind una din cele mai importante intersecţii de drumuri comerciale din Balcani: de la Kosovo, Murad putea ataca fie posesiunile lui Lazăr, fie pe cele ale lui Vuk. După ce a stat o vreme în Kratovo, Murad a trecut prin Kumanovo, Preševo şi Gnjilane spre Priština, unde a ajuns pe 14 iunie.[7] Despre pregătirile lui Lazăr există puţine date, dar se poate presupune că şi-a adunat trupele lângă Niš, posibil pe malul drept al râului Južna Morava. Se pare că a stat acolo până a aflat că Murad s-a deplasat spre Velbužd, când a mers şi el, probabil prin Prokuplje, spre Kosovo. Lazăr a sosit la Câmpia Mierlei (Amselfeld) chiar după sosirea lui Murad la Priština. Aceasta a fost alegerea optimă pentru câmpul de luptă întrucât era la întretăierea tuturor direcţiilor posibile pe care le putea lua Murad.[7] Nu este sigur cât de mari erau cele două armate, mai ales pentru că sursele mai recente tind să mărească numerele, ducându-le pe acestea în ordinul sutelor de mii.[8] Armata lui Murad ar fi numărat 27-40.000 de ostaşi.[3][4][5][7] Luând drept reper, estimarea de 40.000, probabil că acest număr includea 5.000 de ieniceri, 2.500 de soldaţi din garda de cavalerie a lui Murad, 6.000 de spahii, 20.000 azapi şi akinci şi 8.000 de oşteni din armatele vasalilor săi.[7] Lazăr ar fi avut vreo 12-30.000.[3][4][5][6] Luând de reper o estimare de 25.000, aproximativ 15.000 erau la comanda lui Lazăr, 5.000 ai lui Vuk, şi cam tot atâţi ai lui Vlatko.[6] Dintre aceştia, câteva mii alcătuiau cavaleria, dar probabil numai câteva sute aveau armuri complete.[8] Ambele armate includeau trupe străine: de exemplu, sârbii aveau de partea lor pe banul croat Ivan Paližna cu o mică oaste, probabil ca parte din contingentul bosniac în timp ce turcii erau susţinuţi de boierul sârb Konstantin Dejanović. Aceasta i-a determinat pe unii istorici să descrie armatele drept coaliţii.[8]