Bătălia de la Iwo Jima

Bătălia de la Iwo Jima (19 februarie – 26 martie 1945), sau Operation Detachment, a fost una dintre cele mai violente bătălii ale campaniei din Pacific a celui de al Doilea Război Mondial. Forţele americane au îndeplinit misiunea de a captura cele trei aerodromuri japoneze de pe insula Iwo Jima.[2] Poziţiile japoneze de pe insulă erau puternic întârite, cu buncăre vaste, baterii de artilerie camuflate şi 18 km de tuneluri subterane.[3][4] Americanii erau bine susţinuţi naval şi aerian, fiind capabili să bombardeze masiv poziţiile japoneze. Bătălia a reprezentat primul atac american asupra insulelor ce constituiau teritoriul Japoniei propriu-zise, iar soldaţii Armatei Imperiale şi-au apărat teritoriul cu tenacitate. Dintre cei peste 18.000 de soldaţi japonezi prezenţi la începutul bătăliei, doar 34 au fost luaţi prizonieri.[1] Restul au fost ucişi sau au dispărut.[1] În ciuda luptelor grele şi a victimelor din ambele tabere, înfrângerea japonezilor a fost asigurată de la început. Americanii deţineau o superioritate netă în termeni numerici şi de armament—aceasta, cuplată cu imposibilitatea japonezilor de a se retrage sau de a primi întăriri, a asigurat că nu există niciun scenariu plauzibil prin care Statele Unite ar fi putut pierde bătălia.[5] Bătălia a fost imortalizată în celebra fotografie a lui Joe Rosenthal, intitulată Înălţarea drapelului pe Iwo Jima, ce ilustrează ridicarea drapelului SUA pe Muntele Suribachi, un deal de 166 m altitudine, de către cinci puşcaşi marini şi un marinar. Fotografia reprezintă a doua înălţare a drapelului pe munte, ce a avut loc în ziua a cincea a bătăliei care a durat 35 de zile. Ea a devenit imaginea de referinţă a bătăliei şi a fost reprodusă frecvent.[6] Iwo Jima a fost singura bătălie a Marinei SUA în care numărul victimelor din tabăra americanilor a fost mai mare decât cel al victimelor din tabăra japoneză,[7] deşi numărul morţilor din rândul japonezilor a fost triplu faţă de cel al americanilor. După ce americanii au capturat insulele Marshall şi după devastatoarele atacuri aeriene de la Truk în Insulele Caroline în februarie 1944, liderii militari japonezi au reevaluat situaţia militară de ansamblu. Toate indiciile arătau că americanii se îndreaptă spre Insulele Mariane şi Caroline. Pentru a contracara această acţiune, ei au organizat o linie interioară de apărare care se întindea în general spre nord de la Caroline până la Mariane şi de acolo până la Insulele Ogasawara. În martie 1944, Armata a 31-a, sub comanda generalului Hideyoshi Obata, a fost activată cu scopul de a ocupa această linie interioară. Comandantul garnizoanei Chichi Jima a fost pus oficial la comanda unităţilor Armatei şi Marinei Imperiale din Insulele Ogasawara.[2] După ce americanii au ocupat bazele din Insulele Marshall în bătăliile de la Kwajalein şi Eniwetok în februarie 1944, la Iwo Jima s-au trimis întăriri pentru forţele navale şi terestre. Cinci sute de oameni din baza navală de la Yokosuka şi încă 500 de la Chichi Jima au ajuns la Iwo Jima în martie şi aprilie 1944. În acelaşi timp, odată cu sosirea întăririlor de la Chichi Jima şi din arhipelagul nipon, garnizoana forţelor terestre de la Iwo Jima ajunsese să numere 5.000 de oameni, echipaţi cu 13 baterii de artilerie, 200 de mitraliere uşoare şi grele şi 4.552 de puşti. În plus, se aflau acolo numeroase tunuri de coastă de 125 mm, 12 tunuri antiaeriene grele şi 30 de tunuri antiaeriene de 25 mm cu dublu suport.[2] Pierderea Marianelor în timpul verii lui 1944 a crescut mult importanţa insulelor Ogasawara pentru japonezi, conştienţi că pierderea acestor insule va facilita bombardamentele americane asupra arhipelagului nipon, perturbând industria de război şi deteriorând moralul civililor.[2] Planurile finale ale japonezilor pentru apărarea insulelor Ogasawara au fost afectate de faptul că Marina Imperială pierduse deja mare parte din forţa pe care o avea şi nu mai putea împiedica debarcările americane. Mai mult, pierderile de avioane din anul 1944 au fost atât de mari încât, chiar dacă producţia de război nu ar fi fost afectată de bombardamentele americane, forţa aeriană combinată a japonezilor nu ar fi putut creşte la 3.000 de avioane până în martie sau aprilie 1945. Chiar şi atunci, aceste avioane nu au putut fi folosite de la bazele din arhipelagul nipon până la Iwo Jima, întrucât raza lor de acţiune nu depăşea 900 km; în plus, toate avioanele disponibile a trebuit să fie adunate pentru a fi utilizate în Taiwan şi în insulele adiacente, apropiate de bazele terestre.[2]