Bătălia de la Balaklava

Bătălia de la Balaklava, deşi încheiată cu victoria aliaţilor franco-britanici, a demonstrat că aceştia nu au suficiente trupe pentru a încercui complet Sevastopolul şi, în acelaşi timp, să facă faţă armatei prinţului Alexandr Sergheevici Menşikov, care era o veşnică ameninţare pe celălalt mal râului Cernaia. Pe 5 noiembrie 1854, ruşii au lansat un atac violent pe flancul drept al poziţiilor aliate aflate la est de oraşul asediat. Forţele atacatoare erau formate din unităţi de infanterie din Sevastopol sprijinite de artileria din oraş şi din unităţi din afara fortificaţiilor, în total 42.000 de oameni şi 134 de tunuri. Primul atac a fost dat asupra Diviziei a II-a britanică, cu un efectiv de 2.700 de oameni şi 12 tunuri. Ruşii au avansat pe două coloane, una atacând spre sud (generalul Soimonov), de-a lungul unei râpe adânci, cea de-a doua atacând dinspre râul Cernaia (generalul Paulov). Cele două coloane trebuiau să se unească pentru a ataca liniile britanice, copleşindu-le numeric şi distrugându-le mai înainte ca rezervele aliate să poată sosi. Coloana care s-a deplasat dinspre râul Cernaia, urmând unul dintre ordinele date anterior de Menşikov, s-a deplasat pe latura nordică a râpei într-o formaţie care nu i-a permis să ocupe suficient spaţiu pentru a se desfăşura corespunzător. Divizia a II-a Britanică îşi avea dispozitivul de luptă pe crestele unui deal. Drumul poştal străbătea ţinutul dinspre sud, urca peste deal şi cobora într-o vale la nord, traversa o zonă accidentată denumită “Patru culmi”, mai înainte de a traversa râul Cernaia pe podul Inkerman. Pe malul nordic al râului se afla şi satul Inkerman. Dealul pe care s-a aflat Divizia a II-a a fost botezat mai apoi “Muntele Inkerman”. Britanicii construiseră un zid de apărare de-a latul drumului poştal, pe pantele de coborâre ale dealului spre Cernaia, întăritură numită simplu “The Barrier – bariera”. Pe partea răsăriteană a celor “Patru culmi”, cu faţa la râul Cernaia, se afla o poziţie de artilerie părăsită, “Sandbag Battery – bateria sacului de nisp”. Atât “bariera” cât şi poziţia de artilerie părăsită aveau să fie scenele unor lupte violente, în special în a doua parte a bătăliei, la care au participat trupele care atacau dinspre Cernaia. Ruşii care au atacat din Sevastopol au fost plasaţi pe poziţii în zori. Era o dimineaţă ceţoasă, negura acoperind râpele şi văile, iar ruşii au înaintat în linişte, ocupând poziţii pe un deal (Dealul Scoicii) în faţă dealului ocupat de englezi (Muntele Inkerman). La răsăritul soarelui, toate clopotele bisericilor din Sevastopol au început să bată. Era duminică, dar clopotele nu băteau pentru slujbă, ci pentru încurajarea soldaţilor ruşi. Trupele lui Soimonov au înaintat către Muntele Inkerman, 300 de oameni în prima linie şi alţi 6.000 de soldaţi în spatele lor, în coloane dese. Pe pantele nordice ale dealului Scoicii rămăseseră în rezervă 9.000 de oameni. Mai multe semnale îi alertaseră pe britanici în legătură cu iminenţa atacului rus, unul dintre acestea fiind luptele de recunoaştere, (cunoscute ca “Micul Inkerman”) purtate cu o zi după bătălia de la Balaklava. Britanicii amplasaseră pe direcţia nord-vest, pe valea din faţa unităţilor principale, pichete puternice cu efective uneori de mărimea unei companii. Aceste pichete au fost primele care au intrat în luptă cu coloanele atacatorilor ruşi. Schimburile violente de focuri a fost semnalul care a dat de ştire comandamentului englez că a început o acţiune de amploare a ruşilor. Pennefather, comandantul britanic din zonă, un ofiţer dispus să atace în orice condiţii, a trimis toate unităţile Diviziei a II-a să răspundă atacului rus. Acţiunea sa s-a dovedit potrivită, în ciuda faptului că angaja un mic număr de britanici în luptă cu un adversarii care-I depăşea cu mult din punct de vedere numeric. Artileria rusă de pe dealul Scoicii a deschis focula supra poziţiilor britanice de pe Muntele Inkerman. Tabăra englezilor a fost complet distrusă, dar bombardamentul nu a făcut nicio victimă, de vreme ce toţi britanicii se mutaseră în vale. Infanteria rusă, avansând în coloane dense prin ceaţa purtată de vânt, au întâlnit soldaţii britanici dispuşi în linii destul de dezordonate. Muschetele britanice încărcate cu gloanţe Minié s-au dovedit superioare la toate capitolele (distanţă de eficacitate, precizie a tirului, fiabilitate în condiţii de umiditate ridicată a mecanismului de dare a focului ) muschetelor ruseşti de model de dinaintea războaielor napoleoniene. Terenul în formă de pâlnie i-a împiedicat pe ruşi să se desfăşoare şi să atace Muntele Inkerman pe un front larg. Prima coloană a ruşilor a ieşit din “gâtul pâlniei” şi a atacat flancul stâng al diviziei britanice. Regimentul britanic al 49-lea a tras o salvă în coloana ruşilor şi a atacat la baionetă, aruncându-i pe ruşi înapoin până pe pantele de la baza Dealului Scoicii. Al doilea atac asupra flancului stâng al Diviziei a II-a a fost dat de o coloană a ruşilor mult mai puternică, în frunte cu generalul Soimonov. Contraatacul englezilor i-a obligat pe ruşi să se retragă, printre cei căzuţi în luptă fiind şi generalul Soimonov. O altă coloană formată din marinari ruşi, care avansa din râpe, a fost respinsă. Restul primei linii ruse a avansat către “barieră”. Ei au intrat sub focul artileriei britanice, după care au fost atacaţi şi respinşi de pichetele aflate în zonă şi de companii ale regimentului al 49-lea. Primul atac al ruşilor fusese un eşec. Unele dintre regimentele ruse care atacaseră la începutul bătăliei erau aşa de puternic lovite, pierduseră aşa de multi ofiţeri, încât nu au mai putut fi reconstituite şi nu au mai luat parte la război. În ciuda faptului că lupta fusese foarte dură, a doua fază a luptei a fost de o violenţă incomparabilă mai mare.