Bătălia de la Falkirk

Bătălia de la Falkirk, (în scoţiană Blàr na h-Eaglaise Brice) care a avut loc la 22 iulie 1298, a fost una din marile bătălii din Primul Război Scoţian de Independenţă. Condusă de regele Edward I al Angliei, armata engleză i-a învins pe scoţienii conduşi de William Wallace şi la scurt timp după bătălie Wallace a renunţat la titlul de Guardian of Scotland. regele Edward I ducea o campanie împotriva francezilor în Flandra când a aflat de înfrângerea armatei sale din nord în bătălia de la Stirling Bridge. După ce a încheiat un armistiţiu cu Filip cel Frumos, s-a întors în Anglia în martie 1298 şi a început imediat să strângă armată pentru o a doua invazie a Scoţiei. Ca pas preliminar, a mutat centrul de guvernare la York, unde avea să rămână următorii şase ani. În cetate s-a ţinut un consiliu de război în aprilie pentru a finaliza detaliile invaziei. Magnaţii scoţieni au fost chemaţi cu toţii, iar când niciunul nu s-a prezentat, toţi au fost declaraţi trădători. Edward a ordonat apoi armatei să se adune la Roxburgh în ziua de 25 iunie. Forţa strânsă de el era impresionantă: peste 2.000 de călăreţi înarmaţi şi 12.000 de pedestraşi în soldă, dar, după cum era tradiţia armatelor medievale, ar putea să fi fost mulţi alţii care luptau fără plată, fie din convingere, fie pentru iertarea datoriilor faţă de coroană, pentru graţiere sau doar pentru aventură,[3] inclusiv un număr mare de galezi înarmaţi cu arcuri lungi. Edward a înaintat în Scoţia centrală şi armata lui Wallace i-a urmărit pe englezi, evitând bătălia în speranţa că lipsa de provizii şi de bani îl va obliga pe Edward să se întoarcă, moment în care scoţienii sperau să-i poată hărţui. Flota de aprovizionare a lui Edward a întârziat din cauza vremii, după care, când a ajuns în centrul Scoţiei, armata sa era obosită şi înfometată. În mod deosebit, pedestraşii galezi erau demoralizaţi. Când armata era încartiruită la Temple Liston, lângă Edinburgh, aceştia au declanşat la beţie o revoltă înăbuşită de cavaleria engleză, care a ucis 80 de galezi. Edward avea în faţă perspectiva unei retrageri nedemne, din acelea din care fiul său avea să îşi facă un obicei. Cum era pe punctul să se întoarcă la Edinburgh, a primit informaţii că Wallace ocupase poziţii în pădurea Callendar de lângă Falkirk, la doar treisprezece mile depărtare, gata să îi urmărească pe englezi în retragere. Edward a fost încântat: nu trebuie să mă urmărească, căci astăzi eu mă voi duce la ei.