Bătălia de la Fort Henry

Bătălia de la Fort Henry a avut loc la 6 februarie 1862, în vestul statului Tennessee, în timpul Războiului Civil American. A fost prima victorie importantă a Uniunii şi a generalului Ulysses S. Grant pe teatrul vestic de operaţiuni. În zilele de 4 şi 5 februarie, Grant a debarcat două divizii imediat la nord de Fort Henry pe Râul Tennessee. (Deşi nu era numită încă aşa, trupele sub comanda lui Grant au constituit nucleul Armatei Tennessee, care a repurtat mai multe succese.[2]) Planul său era de a avansa până la fort în ziua de 6 februarie în timp ce era atacată simultan de vasele înarmate comandate de Andrew Hull Foote. O combinaţie între eficienţa tirului tunurilor navale şi slaba aranjare din fort, aproape complet inundat de apele râului, l-a determinat pe comandantul acestuia generalul Lloyd Tilghman, să se predea lui Foote înainte de sosirea armatei. Capitularea Fortului Henry a deschis Râul Tennessee traficului Uninunii dincolo de graniţa cu Alabama, ceea ce s-a concretizat printr-un raid al vaselor de lemn în perioada 6–12 februarie, care a distrus capabilităţile navale şi podurile feroviare ale Confederaţiei. Armata lui Grant a avansat pe jos 19 km şi a luptat în Bătălia de la Fort Donelson. La începutul lui 1861, statul de graniţă Kentucky îşi declarase neutralitatea în lupta pentru păstrarea Uniunii. Această neutralitate a fost încălcată mai întâi la 3 septembrie când generalul confederat Gideon J. Pillow, sub ordinele generalului, a ocupat oraşul Columbus şi apoi două zile mai târziu de generalul unionist Ulysses S. Grant care, din proprie iniţiativă, a ocupat Paducah. Din acest moment, niciun adversar nu a mai respectat declaraţia de neutralitate a statului şi confederaţii au pierdut avantajul; zona-tampon furnizată de Kentucky nu mai putea fi folosită pentru apărarea Tennessee-ului.[3] Până la începutul lui 1862, de partea Confederaţiei, un singur general, Albert Sidney Johnston, comanda toate forţele din Arkansas până la Pasul Cumberland. Dar forţele sale erau împrăştiate prea mult pe o linie defensivă prea lungă: flancul său stâng era Polk în Columbus cu 12.000 de oameni; flancul său drept era generalul Simon Bolivar Buckner aflat în Bowling Green, Kentucky, cu 4.000; centrul consta din două forturi sub comanda generalului Lloyd Tilghman, cu alţi 4.000. Fort Henry şi Fort Donelson erau singurele poziţie ce apărau importantele cursuri ale râurilor Tennessee, respectiv Cumberland. Dacă aceste râuri ar fi fost deschise traficului militar al uniunii, două căi directe de invazie ar fi condus în statul Tennessee şi de acolo şi mai departe.[4] Comanda armatei din Vest a Uniunii suferea de lipsa unităţii, fiind organizată în trei departamente separate: Departmentul Kansasului, condus de generalul David Hunter, Departmentul Missouri, condus de generalul Henry W. Halleck, şi Departmentul Ohio, sub comanda generalului Don Carlos Buell. În ianuarie 1862, necoordonarea comenzii era evidentă, deoarece nu se putea cădea de acord asupra niciunei strategii de pe teatrul de luptă din vest. Buell era presat pe linie politică să invadeze şi să păstreze controlul asupra estului pro-unionist al statului Tennessee şi s-a mişcat încet înspre Nashville. În departamentul lui Halleck, Grant a realizat diversiuni pe cursul superior al râului Tennessee pentru a distrage atenţia de la înaintarea lui Buell, diversiune care a eşuat. Halleck şi ceilalţi generali din Vest erau toţi presaţi pe linie politică de Preşedintele Abraham Lincoln să participe la o ofensivă generală înaintea aniversării zilei de naştere a lui Washington. În ciuda precauţiei sale, Halleck a reacţionat până la urmă pozitiv faţă de propunerea lui Grant să avanseze spre Fort Henry. El spera că astfel îşi va îmbunătăţi poziţia în relaţie cu rivalul său, Buell. Dar el şi Grant erau îngrijoraţi şi din cauza zvonurilor că generalul confederat P.G.T. Beauregard va sosi pe teatrul de luptă cu întăriri masive, deci viteza de acţiune era importantă. La 30 ianuarie 1862, Halleck l-a autorizat pe Grant să ocupe Fort Henry.[5] Grant nu a pierdut timpul, şi a plecat din Cairo la 2 februarie. Forţa sa de invazie consta din 15–17.000 de oameni împărţiţi în două divizii, sub comanda generalilor John A. McClernand şi Charles F. Smith, precum şi din Flotila Vestului, comandată de Andrew Hull Foote. Foote avea patru cuirasate (USS Cincinnati, USS Carondelet, USS St. Louis şi USS Essex) sub comandă directă şi trei vase de lemn înarmate (USS Conestoga, USS Tyler şi USS Lexington) comandate de lt. Seth Ledyard Phelps. În prima parte a războiului, erau insuficiente vase de transport pentru aducerea tuturor trupelor într-o singură operaţiune, deci ele trebuia să facă două drumuri pe râu pentru a ajunge la fort.[6]