de Ion Creanga
Povestire pe scurt
A fost odată, într-o ţară, un crai care avea trei feciori. La celălalt capăt al lumii îşi avea împărăţia fratele lui, Verde împărat. Acesta avea numai fete, iar când a căzut bolnav, la bătrâneţe, i-a scris fratelui său să îl trimită pe unul dintre băieţi, să-l pună împărat în locul lui. Feciorul cel mare al craiului spuse că lui i se cuvine această cinste, fiind cel mai mare dintre fraţi. Ceru bani de cheltuială, straie de primineală, arme şi cal de călărie.
Tătâne-său îi zise să ia câţi bani crede el că i-or trebui, hainele şi armele care i-or plăcea şi să aleagă calul pe care îl vrea. Şi feciorul cel mare plecă.Craiul, însă, vru să îl încerce, să vadă cum se descurcă. Se îmbrăcă într-o piele de urs şi se duse iute înaintea lui, ascunzându-se sub un pod. Când veni fiu-său pe pod îi ieşi înainte, calul aceluia se feri, iar băiatul nu avu curaj să meargă mai departe şi se întoarse acasă, ajungând în urma lui tată-său. Spuse craiului că lui nu-i mai trebuie nici împărăţie, nici nimica.
Feciorul cel mijlociu spuse că se duce el, iar împăratul îl luă întâi în râs, spunând că poate să-i iasă vreun iepure, ceva în cale, dar apoi îl lăsă să plece. Îl încercă şi pe el ca şi pe frate-său cel mare şi acesta păţi întocmai ca şi acela. Supărat, craiul le spuse la tustrei feciorii că nu sunt buni de nimica, iar fratelui său i se va împlini dorinţa la sfântul Aşteaptă.
Fiul cel mic, după asemenea cuvinte, ieşi în grădină, întristat . Şi cum sta el aşa, pe gânduri, se trezi în faţa lui cu o babă gârbovă, care umbla după milostenie. Îi dădu un ban, iar ea îi spuse că va ajunge împărat şi îl învăţă ce să facă pentru a porni la drum. Crăişorul se duse la tatăl său şi îi spuse că vrea să îşi încerce şi el norocul. Nu prea încrezător, craiul se învoi totuşi şi rămase cam mirat când auzi ce îi cere fecioru-său cel mic, dar îl lăsă să facă cum voia el.
Şi se duse cel mic în pod şi căută hainele şi armele tatălui său, de când fusese mire. Curăţă straiele, paloşul, buzduganul, arcul şi săgeţile, apoi, pentru cal, un căpăstru, un frâu, un bici şi o şea, pe care le găsise colbăite şi sfarogite. Se duse apoi, după cum îl învăţase baba cea fermecată, cu o tavă plină cu jeratic, la herghelie. Puse tava jos, între cai, şi veni şi luă o gură de jeratic un cal slab de-i numărai coastele. Fiul craiului îi trase una cu frâul în cap şi îl goni, apoi începu să plimbe caii pe acolo, doar o veni altul să mănânce jeratic. Dar veni tot acela şi degeaba îi dădu cu frâul în cap, că veni şi a treia oară, mâncă tot jeraticul şi mai primi o lovitură cu frâul în cap. Pe când fiul craiului stătea şi se întreba dacă să-l ia sau nu, calul se scutură de trei ori şi se făcu un cal tânăr şi frumos, apoi îi spuse să încalece.
Calul zbură cu fiul craiului întâi până la nori, apoi se lăsă în jos ca o săgeată, a doua oară până la lună şi coborâ iute ca fulgerul, şi a treia oară până la soare. Când coborî şi stăpână-su îi spuse că l-a ameţit rău, calul răspunse că aşa a ameţit şi el de câte ori i-a dat cu frâul în cap. Apoi îi spuse că acum, că îi cunoaşte puterile, el o să se facă la loc aşa cum îl văzuse în herghelie şi îl va duce oriunde va dori.
Întâi îl duse la craiul în ogradă. Îşi luă ce-i trebuia, primi carte de la tată-său către Verde împărat, şi porni la drum. La pod, întâlneşte ursul, calul năvăleşte către el şi, când să-i dea una cu buzduganul, îl aude pe tată-său că îi spune să nu dea. Descălecă, iar craiul îi spuse că e vrednic de împărat, îl povăţui să se ferească de omul roş şi mai ales de cel spân, să se sfătuiască întotdeauna cu calul şi îi dădu blana de urs.
Plecă mai departe feciorul de crai şi, ajungând în codru, îi ieşi în cale un om spân. Acesta îl întrebă dacă nu are trebuinţă de o slugă la drum, iar el îi răspunse că nu are. Spânul se duse pe cărări ştiute numai de el, îşi schimbă hainele şi îi ieşi iar înainte, spunându-i cu glas prefăcut că ar vrea să-i fie slugă vrednică. Crăişorul iar îi spuse nu are nevoie de slugă, dar mergând el mai departe, rătăci cărarea cea bună. Atunci îi ieşi din nou în cale spânul, prefăcut să arate altfel şi îi spuse că trebuie să-l ia de slujitor, că se vede că are nevoie de cineva ca ajutor. La vorbele crăişorului că aşa îl învăţase tată-său, spânul spuse că nu are încotro, fiindcă pe acolo toţi oamenii sunt spâni. Gândindu-se că întradevăr nu întâlnise decât oameni spâni, fiul craiului îl tocmi drept slugă şi porniră mai departe.
După o bucată de drum, Spânul ceru plosca cu apă şi, cum o puse la gură se strâmbă şi o vărsă toată pe jos, chipurile că nu mai era bună de băut. Ajunseră într-o poiană în care era o fântână adâncă, dar fără roată, fără cumpănă, doar cu scări care coborau până la apă. Spânul coborî şi umplu plosca, mai statu puţin lăudând răcoarea din fântână, apoi ieşi şi îl îndemnă pe crăişor să intre şi el să se răcorească. Cum intră, puse capacul la fântână, îl întrebă cine e şi unde se duce, apoi îl puse să jure că va spune că el, spânul, e nepotul împăratului Verde, iar crăişorul, sluga lui. Şi că îl va sluji până va muri şi va învia iar. Iar dacă va spune ceva cuiva despre acestea, îi va lua viaţa. Fiul craiului nu avu încotro şi jură, spânul îi luă cartea şi banii şi armele apoi îi spuse că de acum încolo avea să-l cheme Harap-Alb.
Merseră ei ce merseră şi ajunseră într-un tîrziu la curtea împăratului Verde. Aici Spânul fu primit cu mare cinste, ca nepotul care urma la tron, dar se arătă ce fel de om este, dându-i o palmă lui Harap-Alb în faţa fetelor împăratului. Din clipa aceea ele nu-l mai putură înghiţi pe spân şi vorbeau între ele că sluga lui pare a fi mult mai omenoasă şi mai plăcută.
Într-o zi, pe când se aflau la un ospăţ, unde li s-au adus nişte sălăţi minunate, Spânul află că acestea sunt foarte rare, fiind aduse cu mare greutate din grădina ursului. Spânul, voind acum să scape de Harap-Alb cu orice preţ, îl trimise după sălăţi. Harap-Alb se duse necăjit în grajd şi îi spuse calului necazul. Acesta îl duse în zbor pe deasupra codrilor, peste vârful munţilor, peste apa mărilor, într-un ostrov pe care era o căsuţă singuratică. Din căsuţă ieşi baba care îl învăţase cum să-şi aleagă calul şi armele la plecarea de acasă. Îi spuse că ea e sfânta Duminică şi că îl va ajuta, deocamdată să stea să se odihnească.
Se duse sfânta Duminică şi făcu o fiertură de plante adormitoare, pe care o vărsă în fântâna din grădina ursului. Când acesta bău până adormi, se duse iute la Harap-Alb şi îi spuse ce să facă mai departe. Acesta luă pielea de urs de la tătâne-său, o puse pe el, se duse în grădină şi luă o legătură mare de sălăţi. Când să iasă, ursul se trezi şi porni după el, dar îi aruncă pielea cea de urs şi fugi cât putu de iute. Mulţumi sfintei şi se întoarse la împărăţie, dându-i sălăţile spânului.
După câteva zile, bătrânul împărat îi arătă Spânului nişte pietre preţioase nemaivăzute, spunându-i că sunt din Pădurea Cerbului şi că cerbul acela are toată pielea bătută cu pietre scumpe şi e fermecat, nimeni nu îl poate prinde, dar el omoară pe oricine se apropie. Numaidecât Spânul îl trimise pe Harap-Alb să aducă pielea cerbului.
Harap-Alb se duse iar necăjit la grajd şi se plânse calului, dar acesta îi spuse vorbe de încurajare şi îl duse din nou la sfânta Duminică. Aceasta îi dădu obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot şi îi spuse ce să facă cu ele. Se duse la izvorul de unde bea apă cerbul şi se ascunse într-o groapă adâncă. Veni cerbul, bău pe săturate, apoi adormi. Atunci Harap-Alb îşi puse obrăzarul, luă sabia, ieşi afară şi îi tăie capul cerbului dintr-o lovitură, apoi sări înapoi în groapă. Degeaba strigă capul cerbului, încercând să îl facă să iasă şi să-l omoare cu ochiul său cel otrăvit. Harap-Alb stătu în groapă până după asfinţitul soarelui, cum îl învăţase sfânta Duminică.Apoi ieşi, jupui pielea cerbului, luă capul întreg, aşa cum era, şi se duse la sfântă, apoi porni înapoi, spre curtea împăratului Verde. Acesta nu mai ştiu ce să zică spre lauda lui Harap-Alb, dar Spânul îl vorbi de rău, spre ciuda fetelor, cărora le spunea inima ce om fără de lege este Spânul, numai tatăl lor nu vedea asta.
După puţin timp împăratul făcu un ospăţ mare, la care veniră oaspeţi străluciţi: împăraţi, crai, voievozi, căpitanii oştirilor, mai-marii oraşelor. Fetele îl rugară pe Spân să îl lase şi pe Harap-Alb să slujească şi el la masă. Spânul se învoi, cu mare greutate, cu tocmală să stea numai în spatele lui şi nici să nu ridice ochii la ceilalţi oaspeţi, că de l-o prinde îndată îi va tăia capul. Se porni ospăţul şi merse tare bine până când veni la o fereastră o pasăre măiastră ce zise că ei petrec, dar nu se gândesc la fata împăratului Roşu. Petrecerea se cam strică şi toţi începură a vorbi despre acest împărat cu inima haină şi fata lui cea farmazoană. Spânul îl zări zâmbind pe Harap-Alb şi pe loc îi porunci să se ducă să i-o aducă pe fata împăratului Roşu.
Plin de mâhnire, Harap-Alb se duse şi îi spuse calului unde l-a trimis Spânul de data asta, iar calul îi dete curaj din nou şi îi spuse că va ieşi cu bine şi din această încercare. Porniră la drum lung. În cale ajunseră la un pod peste o apă mare. Pe pod trecea un alai de furnici. Milos, Harap-Alb o luă cu calul înot prin apă, ca să nu omoare furnicile. Nici nu ajunse bine pe malul celălalt, că se ivi în faţa lui o furnică zburătoare. Mulţumindu-i că i-a fost milă de viaţa lor şi nu le-a stricat veselia, furnica îi dădu o aripă şi îi spuse că atunci când va avea nevoie de ajutorul lor, doar să aprindă aripa.
Mersera mai departe şi găsiră un roi de albine care se învârteau de colo-colo, căutând un loc unde să se aşeze. El le făcu un adăpost într-un buştean şi îl acoperi cu frunze, să le apere de ploaie şi de soare. Plecă mulţumit că mai făcuse un bine şi numaidecât îi apăru înainte crăiasa albinelor. Îi dădu şi ea o aripă, să le cheme în ajutor la nevoie.
Pe drumul său cel lung, Harap-Alb întâlni şi o seamă de oameni ciudaţi. Gerilă îngheţa totul în jur cu răsuflarea lui şi orice foc, cât de mare, nu reuşea să îl încălzească. Flămânzilă mânca tot ce se putea şi nu se mai sătura. Setilă bea apa de la douăzeci şi patru de iazuri şi o gârlă şi striga că moare de sete. Ochilă, cu un singur ochi în frunte, mare cât o sită, nu vedea nimic când avea ochiul deschis, dar vedea şi iarba cum creşte din pământ când îl ţinea închis. Păsări-Lăţi-Lungilă se putea lungi până la cer sau se lăţea de cuprindea pământul cu braţele, iar dacă nu putea nimeri păsările cu săgeata din arcul său, le prindea cu mâna, atât era de iute şi de îndemânatic. Harap-Alb îi luă pe toţi cu dânsul, căci fiecare îi spusese că nu va reuşi fără ajutorul lui.
Ajunseră, în sfârşit, la curtea împăratului Roşu. Acesta, mirat de înfăţişarea lor, se miră şi mai tare când află că veniseră să-i ceară fata pentru nepotul împăratului Verde. Le spuse că va lua o hotărâre a doua zi şi până atunci să se odihnească în casa de aramă, dar trimise un credincios al lui să aprindă foc mare sub casă, să o încingă. Gerilă le spuse să îl lase pe el să intre primul, că ştie el ce fel de om e împăratul Roşu. Aşa făcură, Gerilă intră primul şi suflă până când casa se făcu numai bună de stat în ea, nici prea caldă, nici prea rece. Incă Gerilă începu a-i bombăni pe ceilalţi că lui îi plăcuse cum era casa încinsă la început. Se luară puţin la gâlceavă şi atunci Gerilă suflă o dată şi se aşternu o brumă pe pereţi de trei palme grosime. Dimineaţa, credinciosul împăratului Roşu, care venea să le adune cenuşa, îi găsi strigând că nu au avut şi ei o scânteie de foc în vatră şi le-a îngheţat limba în gură şi măduva în ciolane de frig.
Când dădură ochi cu împăratul, cerură din nou fata, dar el le spuse că întâi să mănânce şi să bea atât cât le va da el şi, dacă vor dovedi atâta mâncare şi băutură, vor mai sta de vorbă. Plecă, dar sosiră pe dată douăsprezece harabale cu pâine, douăsprezece ialoviţe fripte şi 1douăsprezece buţi pline cu vin. Flămânzilă şi Setilă îi lăsară pe ceilalţi întâi, să mănânce cât vor putea, apoi, dintr-o înghiţitură şi o sorbitură terminară mâncarea şi băutura , apoi începură a striga că mor de foame şi de sete.
Impăratul ieşi să vadă ce s-a întâmplat şi Harap-Alb îi ceru din nou fata. Împăratul spuse că până acum s-au odihnit, au mâncat şi au băut, dar acum trebuie să mai facă şi ceva treabă. Le dădu o mierţă de nisip amestecat cu sămânţă de mac, să aleagă până dimineaţă nisipul de o parte şi macul de altă parte şi apoi plecă, lăsându-i să-şi bată capul cum vor face ei o treabă aşa migăloasă. Harap-Alb îşi aminti de furnici, aprinse aripa şi sosiră pe sub pământ, pe deasupra pământului şi
în zbor, de nu se mai terminau. Îndată aleseră macul de nisip, fir cu fir, apoi se duseră în patul împăratului şi îi pişcară tot trupul. Dimineaţă, împăratul se trezi de usturime, iar când văzu că îi împliniseră porunca se umplu şi mai tare de bucurie.
Atunci le spuse că trebuie să păzească în seara aceea locul în care doarme fata. Dacă dimineaţă fata nu se va mai afla acolo, s-au dus pe copcă. Veni seara şi fata se duse la culcare. Harap-Alb se puse de strajă chiar la uşa ei, iar ceilalţi se înşirară până la poartă. Pe la miezul nopţii, fata, prefăcută într-o păsărică, zbură pe lângă ei şi abia când trecu pe lângă Ochilă, acesta o văzu că s-a dus. Ochilă îi spuse lui Păsărilă şi plecară să o prindă, să o aducă înapoi. Degeaba se tupilă ea prin buruieni, în vârful muntelui, ba chiar după lună, că Ochilă văzu, iar Păsări-Lăţi-Lungilă se întinse şi o înşfăcă. O aduseră înapoi, spre ciuda împăratului, care îi puse la o nouă încercare.
Împăratul mai avea o fată, luată de suflet, care semăna leit cu fata lui, şi îl puse pe Harap-Alb să ghicească, după ce se îmbrăcară şi se pieptănară la fel, care este fata lui. Harap-Alb ceru ajutorul albinei, care-i spuse să o aleagă pe aceea care se va apăra de ea cu năframa. Aşa făcu, şi împăratul nu mai avu ce să născocească şi spuse că îi dă fata.
Dar fata nu vru să meargă dacă întâi nu se vor întrece calul lui Harap-Alb şi turturica ei până acolo unde se bat munţii în capete, să aducă trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă. Şi dacă le va aduce turturica, nu va merge cu ei, iar dacă le va aduce calul, atunci va merge oriunde ar duce-o. Porniră cele două vietăţi, dar turturica, fiind mai uşoară, ajunse prima, luă cele trei smicele, apa vie şi apa moartă şi se întoarse. În drumul de întoarcere se întâlni cu calul, care o luă cu măgulele şi îi luă cu hapca apa şi smicelele. Fugi cu ele la fata împăratului şi aceasta plecă cu Harap-Alb şi ceata lui, trimiţînd înainte turturica, să le vestească sosirea la împăratul Verde. În drum, cei cinci tovarăşi îşi luară rămas-bun şi el plecă mai departe cu fata.
Mergeau ei ce mergeau, şi cei doi prindeau din ce în ce mai tare drag unul de celălalt. Dusese el, Harap-Alb, sălăţile şi pielea cerbului, dar pe fata împăratului Roş nu-i venea să o ducă. Ajunseră la împărăţie, unde îi aşteptau cu toţii, vestiţi de turturică. Văzând-o Spânul cât e de frumoasă, sări să o ia în braţe, dar fata îl împinse cât colo şi spuse că ea a venit pentru Harap-Alb, că el e adevăratul nepot al împăratului Verde. Atunci Spânul sări ca turbat şi îi tăie capul lui Harap-Alb. Calul se repezi şi el la Spân, îl luă în dinţi, zbură cu el în înaltul cerului şi îi dădu drumul de acolo, de se făcu praf şi pulbere.
Fata împăratului Roş puse repede capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură cu cele trei smicele de măr dulce, turnă apă moartă să stea sângele şi să se lipească pielea, apoi îl stropi cu apă vie şi îl aduse înapoi la viaţă. Apoi îngenuncheară în faţa împăratului Verde, primind binecuvântarea lui şi împărăţia, în acelaşi timp. La nunta lor au fost poftiţi toţi, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, crăiasa zânelor, crai, crăiese şi-mpăraţi , veselie mare era, chiar şi sărăcimea ospăta şi bea !
