de Fraţii Grimm
Odată, demult, erau un împărat şi o împărăteasă care erau foarte necăjiţi că nu aveau şi ei un copil. Pe când împărăteasa se scălda într-un râu, o broască sări pe mal şi îi spuse că , până a nu se împlini anul, avea să nască o fetiţă.
Aşa se şi întâmplă, iar împăratul şi împărăteasa se bucurară atât de mult încât dădură o petrecere mare, la care poftiră şi ursitoarele.
În ţara lor erau treisprezece ursitoare, dar împăratul nu avea decât douăsprezece talere de aur pentru ca ele să mănânce , aşa că una nu fu poftită la ospăţ. Petrecerea fu strălucită şi, la sfârşit, ursitoarele îi meniră fetei cele mai alese daruri: virtute, frumuseţe, bogăţie şi câte altele. Când să grăiască ultima ursitoare, a douăsprezecea, se treziră acolo cu cea de-a treisprezecea, supărată foc că nu fusese poftită şi ea.
Ursitoarea furioasă blestemă fata ca, atunci când va împlini cincisprezece ani, să se înţepe cu un fus şi să moară. A douăsprezecea ursitoare îi luă vorba din gură şi adăugă iute să nu fie moartă, ci să cadă într-un somn adânc, care să ţină o sută de ani.
Împăratul dădu poruncă deîndată să fie aruncate pe foc toate fusele din împărăţie şi ameninţă cu pedeapsa cu moartea pe oricine va îndrăzni să toarcă cu fusul în împărăţia lui.
O babă surdă, care şedea într-un turn vechi al palatului, nu auzi porunca împărătească şi îşi văzu de tors cu fusul mai departe. În ziua când fata împăratului împlini cincisprezece ani, porni să cutreiere palatul, ajunse în turn la babă, încercă să toarcă şi ea şi se înţepă cu fusul.
Prinţesa căzu adormită pe patul care se afla acolo, dar adormi odată cu ea şi întreg palatul. Împăratul şi împărăteasa adormiră în sala tronului, caii în grajduri, câinii prin curţi, porumbeii pe acoperişuri, bucătarii în faţa vetrei, curtenii, oştenii şi slugile care pe unde se aflau. În jurul palatului începu să crească un gard de mărăcini care crescu an de an până când nu se mai văzu nici acoperişul.
Despre această întâmplare se duse vestea în toată lumea. Începură a veni feciori de crai şi de împăraţi, dorind să pătrundă în palat la frumoasa adormită, dar nu izbutiră să treacă de gardul de mărăcini.
După ani şi ani, vreo sută, un fecior de împărat auzi toate acestea de la un străbun de-al său. Tânărul viteaz hotărî pe loc să se ducă să o afle pe frumoasa adormită, chiar cu preţul vieţii.
Plecă voinicul şi ajunse la palat chiar în ziua în care se împlineau o sută de ani de la întâmplare. În faţa ochilor uimiţi ai prinţului mărăcinii se transformară în tufe de flori mari, înmiresmate, care se dădeau la o parte ca să îi facă loc să treacă.
Prinţul intră în curte şi văzu câinii dormind prin cotloane şi porumbeii pe acoperişuri. În palat văzu dormind curtenii, oştenii şi slugile, iar în sala tronului dormeau împăratul şi împărăteasa. Cutreieră el tot palatul şi ajunse în turnul cel vechi. Frumoasa adormită era întinsă pe pat, iar prinţul se aplecă şi o sărută. Acest sărut dezlegă blestemul.
Îndată ce o atinse cu buzele, frumoasa deschise ochii şi îl privi cu drag. Coborâră din turn şi văzură că s-au trezit cu toţii şi şi-au reluat treburile, mirându-se de ceea ce li se întâmplase.
Feciorul de împarat şi frumoasa adormită făcură o nuntă ca în poveşti şi trăiră fericiţi până la sfârşitul zilelor.
