A fost odată un om care avea un măgar. Cât cărase la moară sacii cu grăunţe, măgarul fusese bun, dar după un timp, când nu mai putu, stăpânul se gândi să nu mai strice hrana pe el degeaba. Măgarul simţi şi îşi luă tălpăşiţa spre oraşul Bremen. Îşi pusese el în gând să ajungă muzicant în orchestra oraşului.
Pe drum întâlni un câine care abia mai răsufla, întins pe marginea drumului. Măgarul îl întrebă pe Apucă-l în colţi de ce gâfâie aşa, iar acesta răspunse că e bătrân şi nu mai poate să facă nici o ispravă la vânătoare. Stăpânul lui avusese de gând să-i facă de petrecanie şi atunci el fugise de acasă, dar acum era necajit că nu ştia cum îşi va câştiga pâinea de aici înainte. Măgarul îi zise să meargă cu el la Bremen, să se facă şi el muzicant.. Câinelui îi plăcu ideea şi plecară mai departe împreună.
Nu departe, întâlniră o pisică tare tristă. Măgarul o întrebă pe Linge-barbă ce i s-a întâmplat, iar pisica îi spuse că au ajuns-o bătrâneţele, nu mai putea să prindă şoareci şi stăpână-sa vrusese să o înece. Ea fugise de acasă la timp, dar acum nu ştia încotro s-o apuce. Măgarul o chemă şi pe ea printre muzicanţii din Bremen şi porniră toţi trei mai departe.
Trecând prin faţa unei curţi, văzură pe grad un cocoş care striga “cucurigu” cât îl ţineau puterile. Măgarul îl întrebă pe Creastă-roşie de ce strigă atât de tare, iar cocoşul spuse că strigă şi el cât mai poate, fiindcă stăpâna voia să mănânce a doua zi ciorbă de cocoş. Măgarul zise că are un glas de te unge la inimă şi îl pofti şi pe el printre muzicanţi. Porniră tuspatru la drum şi merseră până îi prinse noaptea într-o pădure.
Găsiră ei un copac mare, măgarul şi câinele îşi făcură culcuş la poalele lui, iar pisica şi cocoşul se suiră pe crengile lui. Cocoşul se urcă chiar până în vârf şi, înainte de a adormi, făcu o dată privirile roată şi zări în depărtare o luminiţă. Le strigă tovarăşilor săi că trebuie să fie o casă acolo, iar aceştia, nemulţumiţi de culcuş şi sperând că poate or găsi şi ceva de mâncare la casa aceea, hotărâră să pornească într-acolo.
Când ajunseră, măgarul privi pe fereastră şi văzu că înăuntru era o masă încărcată cu mâncăruri şi băuturi alese, din care se înfruptau nişte tâlhari. Le spuse şi celorlalţi ce văzuse şi plănuiră cum să facă să se bucure şi ei de bunătăţile acelea.
Măgarul sprijini picioarele dinainte de marginea ferestrei, câinele sări pe spinarea măgarului, pe spatele lui se căţără pisica, iar pe capul acesteia se aşeză cocoşul, sosit în zbor. Odată rânduiţi, porniră să cânte, fiecare pe glasul lui: măgarul răgea, câinele lătra, pisica mieuna, iar cocoşul cucuriga. După aceea se repeziră şi făcură geamul ţăndări, năpustindu-se pe fereastră în odaie.
Tâlharii săriră în sus de spaimă şi fugiră îngroziţi în pădure. Cei patru muzicanţi se aşezară în locul lor la masă şi se puseră pe ospătat. După ce se săturară, se culcară în locuri alese după obiceiul fiecăruia: măgarul pe un maldăr de gunoi, câinele se făcu covrig după uşă, pisica se tolăni pe cuptor, iar cocoşul se cocoţă pe o grindă. Adormiră repede, că erau tare obosiţi, după o zi aşa de grea.
După miezul nopţii, tâlharii văzură că în casă nu mai ardea nici o lumină şi îşi făcură curaj să vină să vadă cine i-a alungat din casa lor. Trimiseră pe unul dintre ei să iscodească. Acesta se duse şi, fiind linişte, intră în bucătărie. Zări ochii aprinşi ai pisicii şi socoti că sunt doi tăciuni aprinşi în vatră. Întinse un chibrit spre ei, cu gândul să îl aprindă, dar pisica îi sări în obraz şi începu să îl zgârie şi să scuipe. Tâlharul voi să iasă afară pe uşa din dos, însă după uşă era câinele care se repezi şi îl muşcă de picior. Scăpă cu greu şi fugi în curte, trecu pe lângă mormanul de gunoi şi încasă de la măgar aşa o copită, de văzu stele verzi. Trezit de hărmălaie, cocoşul începu să strige de pe grindă în legea lui. Tîlharul o luă la fugă şi nu se opri decât în faţa căpeteniei tâlharilor.
El povesti aşa tot ce păţise: că în casă era o cotoroanţă care îi zgâriase cu ghearele tot obrazul; la uşă stătea unul care îi înfipsese un cuţit în picior; în ogradă îl pocnise o namilă cu o măciucă, iar sus stătea tocmai judecătorul şi striga să îi fie adus tâlharul.
Auzind toate astea tâlharii nu mai avură curaj să se apropie de casă, iar muzicanţii din Bremen se simţiră atât de bine acolo, încât nu se mai îndurară să plece.
