Unul dintre cele mai bune aspecte ale stiintei a fost si este disponibilitatea de a admite ca ceva este gresit. Teoriile sunt reconfigurate in mod constant, iar noile cercetari conduc la redefinirea ideilor mai vechi, care sunt depasite sau incomplete. Dar asta nu a impiedicat unele decoperiri in a fi catalogate ca importante, in fapt ele fiind prematur considerate realizari care ar putea schimba regulile jocului. Chiar si intr-un domeniu atat de riguros si de orientat spre detaliu, cum este stiinta, se “sparg” teorii, se comit greseli si se fac farse. Urmatoarele descoperiri stiintifice sunt zece dintre cele mai inovative care, dupa dovezi ulterioare, s-a dovedit ca erau construite pe informatii indoielnice. Pana la urma, nu valoreaza nimic faptul ca aceste teorii nu sunt neaparat “gresite”, in mod traditional vorbind, comparativ cu teoriile care le-au luat locul si care sunt mult mai complete si mai credibile.
10. Descoperirea planetei Vulcan
Vulcan era o planeta despre care oamenii de stiinta din secolul al XIX-lea credeau ca se afla undeva intre Mercur si Soare. Matematicianul Urbain Jean Joseph Le Verrier a propus pentru prima data existenta acesteia, pentru ca el si multi altii nu puteau sa explice o anumita anomalie, legata de orbita lui Mercur. Oamenii de stiinta precum Le Verrier sustineau ca aceasta se datoreaza unui obiect, precum o mica planeta sau o luna, ce ar fi actionat ca o forta gravitationala. Le Verrier a numit aceasta planeta ipotetica Vulcan, dupa zeul focului la romani. La scurt timp, astronomii amatori din toata Europa, in dorinta de a fi partasi la aceasta descoperire stiintifica, l-au contactat pe Le Verrier sustinand ca au observat deplasarea acestei planete misterioase in jurul Soarelui. Multi ani dupa aceasta realizare, observatorii lui Vulcan au continuat sa apara de pe tot mapamondul, iar cand Le Verrier a murit, in 1877, era inca privit ca unul dintre cei care a descoperit o noua planeta in sistemul solar.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Fara ca La Verrier sa fie un sustinator vehement, existenta lui Vulcan a fost pusa la indoiala inca de la inceput de multi astronomi renumiti. Cautarea acestei planete a fost abandonata in 1915, dupa ce teoria generala a relativitatii, a lui Einstein, a explicat, o data pentru totdeauna, de ce Mercur graviteaza, intr-un fel atat de ciudat, in jurul Soarelui. Dar astronomii amatori au continuat cercetarea, iar relativ recent (cam prin 1970) au fost oameni care au sustinut ca au observat un obiect straniu ce orbita in jurul Soarelui, dupa Mercur. Partea amuzanta e ca cea mai importanta mostenire pe care a lasat-o in zilele noastre aceasta descoperire a fost sursa de inspiratie pentru numele planetei mama a personajului Spock din Star Trek.
9. Generatia spontana
Desi astazi pare ridicol, acum cateva mii de ani se credea ca viata aparea in mod obisnuit din elemente, si nu dintr-o samanta, un ou sau alt mijloc traditional de reproducere. Principalul sustinator al acestei teorii a fost Aristotel, care a avut la baza ideile unor ganditori precum Anaximandru, Hippolytus si Anaxagoras, punand accentul pe modul in care viata ar putea sa apara spontan dintr-o anumita materie, precum namolul, noroiul sau pamantul atunci cand este expus la lumina Soarelui. Aristotel s-a bazat pe observatiile facute asupra viermilor, care, aparent, se formau din carcasele animalelor moarte, sau asupra scoicilor care s-ar fi format pe coca navelor. Aceasta teorie, conform careia viata ar putea, literalmente, sa se nasca din nimic, a persistat sute de ani dupa Aristotel, fiind propusa chiar de catre unii oameni de stiinta din secolul al XVIII-lea.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Abia dupa adoptarea metodei stiintifice, multe din teoriile clasice, precum generatia spontana, au inceput sa fie testate. Odata ce au fost trecute prin filtru, au inceput sa se naruie. De exemplu, faimosul om de stiinta Louis Pasteur a aratat ca viermii nu apar intr-o bucata de carne sigilata intr-un container, iar inventia microscopului a ajutat in a arata ca aceleasi insecte se formeaza din microorganisme care plutesc in aer, si nu dintr-o generatie spontana.
8. Dilatarea Pamantul
Intelegerea moderna a interiorului si a miscarii Pamantului se invarte in jurul teoriei placilor tectonice si a conceptului de subductie (alunecarea unei placi tectonice sub o alta placa tectonica). Dar inainte ca aceasta idee sa fie unanim acceptata, la sfarsitul secolului al XX-lea, un numar destul de mare de oameni de stiinta subscriau la mult mai fantastica teorie care spunea ca Terra ar fi intr-o perpetua crestere in volum. Ipoteza extinderii Pamantului sustinea ca fenomene precum formarea lanturilor muntoase subacvatice si alunecarea continentelor puteau fi explicate prin faptul ca planeta se marea treptat. Sustinatorii argumentau ca dupa cum Pamantul se marea ca volum, la fel cresteau distantele dintre continente si crusta Pamantului, ceea ce ar fi explicat crearea noilor munti. Teoria are un trecut indepartat si aprig discutat, ce incepe cu Darwin, care s-a aplecat pentru un timp asupra ei, apoi a pus-o deoparte, si Nikola Tesla, care a comparat procesul cu acela de expansiune a unei stele pe cale sa se stinga.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Nu s-au adus niciodata dovezi exacte care sa contrazica ipoteza expansiunii Pamantului, dar aceasta a fost inlocuita cu mult mai sofisticata teorie a placilor tectonice. In timp ce teoria dilatarii Pamantului sustine ca toate masele uscatului erau candva unite si ca oceanele si muntii au fost creati ca rezultat al cresterii in volum a planetei, placile tectonice explica acelasi fenomen prin placi in litosfera care se misca si converg sub suprafata Pamantului.
7. Teoria flogistonului
Prima data exprimata in 1667, de catre Johan Joachim Becher, teoria flogistica consta in ideea ca toate obiectele combustibile – adica orice poate lua foc – contin un element special numit flogiston, care este eliberat in urma arderii si care face posibil tot acest proces. In forma sa traditionala, se spune ca flogistonul ar fi fara culoare, gust sau miros si ca ar fi vizibil doar atunci cand un obiect inflamabil, precum un copac sau o gramada de frunze, ar lua foc. Dupa ce obiectul ardea complet si tot flogistonul era eliberat, se spune ca acesta intra in forma sa adevarata, numita “calx” – calce. Dincolo de combustie, teoria cauta, de asemenea, sa explice procesele chimice de ruginire ale metalelor, fiind folosita chiar ca un mijloc de a explica respiratia, dupa cum oxigenul pur era descris ca “aer deflogistonificat”.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Cu cat se faceau mai multe experimente, cu atat modelul flogistic devenea din ce in ce mai indoielnic ca teorie. Unul din cele mai semnificative a fost acela in care anumite metale, dupa ce erau arse, cresteau in greutate in loc sa o piarda, asa cum ar fi trebuit dupa eliberarea flogistonul. In cele din urma, teoria si-a pierdut din credibilitate si a fost inlocuita cu teorii mai sofisticate, cum ar fi oxidarea.
6. Canalele martiene
Canalele martiene – o retea de vai si canioane despre care oamenii de stiinta din secolul al XIX-lea credeau, in mod gresit, ca exista. Canalele au fost “descoperite” prima oara in 1877 de catre astronomul italian Giovanni Schiaparelli. Dupa ce si alti astrologi le-au confirmat existenta, canalele devenisera un fel de fenomen. Oamenii de stiinta desenau harti detaliate ale parcursurilor acestor canale, urmand la scurt timp sa apara si speculatii fantastice legate de posibile origini si utilizari. Poate cea mai absurda teorie a venit de la Percival Lowell, un matematician si astronom care a ajuns la strania concluzie ca acele canale erau de fapt un sistem de irigatie sofisticat, dezvoltat de o specie inteligenta necunoscuta. Cu toate ca ipoteza lui Lowell a fost discreditata de catre alti oameni de stiinta, ea a fost acceptata la nivel public, ideea reusind sa supravietuiasca, in anumite cercuri, pana in secolul XX.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Intr-un mod deloc spectaculos, canalele martiene au devenit un mit odata cu aparitia telescoapelor mari si a tehnologiei imaginii. S-a aratat ca ceea ce aparent arata ca o retea de canale, era, de fapt, o iluzie optica generata de fasiile de praf suflate pe suprafata martiana de catre vanturi puternice. Cativa oameni de stiinta au propus o teorie similara la inceputul secolului al XX-lea, care s-a dovedit a fi corecta abia in anii ’60, cand prima sonda spatiala s-a apropiat de planeta Marte si a fotografiat suprafata acesteia.
5. Luminiferous Aether
Aetherul, cunoscut sub numele de eter, era o substanta misterioasa despre care s-a crezut multa vreme ca era mijlocul prin care lumina era transmisa in univers. Filozofii, inca de pe vremea grecilor, credeau ca lumina are nevoie de un sistem de distributie, un mijloc prin care sa devina vizibila, iar aceasta idee a reusit sa se mentina pana in secolul al XIX-lea. Daca ar fi fost corecta, teoria ar fi redefinit intreaga noastra intelegere a fizicii. Cel mai interesant aspect al teoriei este ca, daca eterul ar fi fost o substanta fizica, ce ar fi putut exista chiar si in vid, atunci si spatiul cel mai indepartat ar fi putut fi masurat si cuantificat. Experimentele contraziceau adesea teoria eterului, dar prin secolul al XVIII-lea era atat de raspandita, incat existenta sa era luata drept un dat. Ulterior, dupa ce teoria a fost abandonata, fizicianul Albert Michelson facea referire la teoria luminiferous aetherului ca la „una dintre cele mai mari generalizari ale stiintei moderne”.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
In maniera traditional stiintifica, notiunea de luminiferous aether a fost inlaturata gradual, dupa ce au fost puse in joc teorii mult mai sofisticate. Experimentele legate de difractia si reflexia luminii aratasera de mult ca modelele eterului erau depasite, dar abia cand si-a facut aparitia teoria relativitatii speciale a lui Einstein si a reconfigurat complet fizica, aceasta idee si-a pierdut ultimii din cei mai importanti adepti. Teoria exista totusi in diverse forme si multi sustin ca oamenii de stiinta moderni folosesc termeni precum „campuri” si „structuri” in locul termenului tabu „aether”.
4. Teoria tablei sterse / tabula rasa
Una din cele mai ciudate si mai controversate teorii din psihologie si filozofie este aceea a tablei sterse sau tabula rasa, care sustine ca oamenii se nasc fara caracteristici sau predispozitii ale personalitatii. Cei care au propus aceasta teorie – incepand cu lucrarile lui Aristotel, fiind apoi adoptata de toti, de la Sf. Thomas Aquinas, pana la filozoful empirist John Locke – sustineau ca toata capacitatea mentala ar fi rezultatul experientei si al educatiei. Dupa acesti ganditori, nimic nu era instinct sau rezultat al naturii. Ideea si-a gasit cea mai faimoasa interpretare in psihologie, in teoria subconstientului, a lui Sigmund Freud, prin care se sustine ca aspectele esentiale ale personalitatii unui individ se formeaza in experientele din copilaria timpurie.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Desi putini sunt in dubiu ca experientele si comportamentul invatat al unei persoane au un impact major asupra dispozitiei acesteia, astazi este universal acceptat faptul ca genele si alte trasaturi familiale, mostenite la nastere, impreuna cu anumite instince innascute, joaca, de asemenea, un rol decisiv in comportamentul ulterior. Aceasta a fost dovedita dupa multi ani de studii ce tratau modurile prin care gesturi similare, precum zambitul si anumite trasaturi de limbaj puteau fi gasite in toata lumea, in culturi total diferite. Intre timp, studiile asupra copiilor adoptati si asupra gemenilor crescuti in familii diferite au ajuns la concluzii similare legate de modul prin care anumite trasaturi pot exista inca de la nastere.
3. Frenologia
Cu toate ca in prezent este vazuta ca nimic altceva decat o pseudostiinta, in zilele de glorie, frenologia era una din cele mai populare si mai studiate ramuri ale neurostiintei. Pe scurt, cei care au propus aceasta teorie credeau ca trasaturile de caracter ale unui individ, fie ca era vorba de inteligenta, agresivitate sau ureche muzicala, puteau fi localizate in zone bine definite ale creierului. Dupa frenologisti, cu cat era mai mare fiecare din aceste parti ale creierului unei persoane, cu atat era mai probabil ca aceasta sa se comporte intr-un anume fel. Asadar, practicienii studiau adesea forma si marimea capetelor subiectilor, pentru a determina ce fel de personalitate ar putea sa aiba. Au fost create harti detaliate ale celor 27 presupuse zone diferite ale creierului, iar o persoana care avea o portiune mai mare a craniului, in zona, sa zicem, a simtului vizual, se presupunea ca ar fi avut o inclinatie spre pictura.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Chiar si in perioada de maxima popularitate, in secoulul al XIX-lea, frenologia era adesea luata in deradere de catre majoritatea oamenilor de stiinta, fiind considerata o forma de sarlatanie. Dar protestele acestora au fost in mare parte ignorate pana in secolul XX, cand stiinta moderna a aratat ca trasaturile de personalitate nu pot fi localizate dupa anumite portiuni ale creierului, cel putin nu atat de precis precum pretindeau frenologii. Frenologia exista si astazi ca o psudostiinta, dar utilzarea ei in secolul al XX-lea devenise oarecum infama: era adesea folosita de catre nazisti pentru a promova rasismul si de catre colonialistii belgieni in Rwanda.
2. Universul static al lui Einstein
Inainte ca oamenii de stiinta sa imbratiseze notiunea ca universul a fost creat ca rezultat al Big Bangului, se credea ca marimea universului este o constanta de neschimbat – a avut intotdeauna marimea pe care a avut-o si intotdeauna o va avea. Ideea sustinea ca volumul total al universului ar fi unul fix si ca toata constructia ar opera ca un sistem inchis. Cel mai mare adept al acestei teorii era Albert Einstein – universul static este adesea cunoscut ca „universul lui Einstein” – care ii sustinea punctele de vedere si pe care, de altfel, a calculat-o in teoria sa, a relativitatii generalizate.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Teoria unui univers static punea probleme inca de la inceput. In primul rand, un univers finit, teoretic vorbind, ar putea deveni atat de dens incat ar putea cadea intr-o gaura neagra, o problema pe care Einstein a compensat-o cu principiul sau al „constantei cosmologice”. Totusi, ultimul cui de la sicriul acestei idei a fost descoperirea, care apartine lui Edwin Hubble, legata de relatia dintre redshift – modul prin care se schimba culoarea corpurilor in functie de cum se departeaza de noi – si distanta, ceea ce arata ca, intr-adevar, universul se dilata. Einstein, in cele din urma, abandoneaza modelul, iar ulterior facea referire la el ca la „cea mai mare gafa” a carierei sale. Totusi, precum orice idee cosmologica, expansiunea universului este doar o teorie, iar un grup mic de oameni de stiinta subscriu si astazi la vechiul model static.
1. Fuziunea la rece a lui Fleischmann si a lui Pons
In timp ce conditiile necesare pentru a crea energie nucleara cer, de obicei, temperaturi extreme – gandeste-te la procesele din spatele Soarelui – teoria fuziunii la rece sustinea ca asemenea reactie ar fi posibila la temperatura camerei. Este un concept amagitor de simplu, dar cu implicatii spectaculoase: daca o reactie nucleara ar putea avea loc la temperatura camerei, atunci s-ar putea crea o cantitate imensa de energie fara deseuri periculoase, precum sunt cele de la centralele nucleare. Aceasta teorie inovatoare, intr-o scurta perioada in 1989, devenise aparent o realitate, cand electro-chimistii Martin Fleischmann si Stanley Pons, au publicat rezultate experimentale sugerand ca au obtinut fuziunea la rece – si pretioasa „energie in exces” care se spera a fi produsa – intr-un experiment in care un curent electric era transmis printr-un metal numit Palladium si prin apa de mare. Raspunsul din sfera media si din partea comunitatii stiintifice, la revendicarile lui Pons si Fleischmann, a fost coplesitor. Experimentele erau catalogate ca un punct de turnura in stiinta, iar pe o perioada scurta, chiar s-a crezut ca prin fuziunea la rece s-ar putea produce energie in abundenta si ca ar fi ieftina si curata.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Entuziasmul fuziunii la rece a inceput sa se stinga, odata ce si alti oameni de stiinta au inceput sa reproduca experimentul. Majoritatea au esuat in a obtine rezultate similare, iar dupa ce lucrarile au fost studiate mai atent, Fleischmann si Pons nu numai ca au fost acuzati de neglijenta si stiinta facuta fara etica, dar si ca au falsificat rezultatele. Dupa multi ani, ideea fuziunii la rece devenise sinonima cu pseudostiinta. Totusi, in ciuda stigmatului atasat acesteia, multi sustin ca fuziunea la rece, ca teorie nu a fost niciodata ceva neaparat gresit. In ultimii ani, unii cercetatori au inceput din nou sa experimenteze noi metode de a realiza asa numita „reactie nucleara pe masa”, dintre care cativa sustin ca au obtinut rezultate surprinzatoare.
Unul dintre cele mai bune aspecte ale stiintei a fost si este disponibilitatea de a admite ca ceva este gresit. Teoriile sunt reconfigurate in mod constant, iar noile cercetari conduc la redefinirea ideilor mai vechi, care sunt depasite sau incomplete. Dar asta nu a impiedicat unele decoperiri in a fi catalogate ca importante, in fapt ele fiind prematur considerate realizari care ar putea schimba regulile jocului. Chiar si intr-un domeniu atat de riguros si de orientat spre detaliu, cum este stiinta, se “sparg” teorii, se comit greseli si se fac farse. Urmatoarele descoperiri stiintifice sunt zece dintre cele mai inovative care, dupa dovezi ulterioare, s-a dovedit ca erau construite pe informatii indoielnice. Pana la urma, nu valoreaza nimic faptul ca aceste teorii nu sunt neaparat “gresite”, in mod traditional vorbind, comparativ cu teoriile care le-au luat locul si care sunt mult mai complete si mai credibile.
10. Descoperirea planetei Vulcan
Vulcan era o planeta despre care oamenii de stiinta din secolul al XIX-lea credeau ca se afla undeva intre Mercur si Soare. Matematicianul Urbain Jean Joseph Le Verrier a propus pentru prima data existenta acesteia, pentru ca el si multi altii nu puteau sa explice o anumita anomalie, legata de orbita lui Mercur. Oamenii de stiinta precum Le Verrier sustineau ca aceasta se datoreaza unui obiect, precum o mica planeta sau o luna, ce ar fi actionat ca o forta gravitationala. Le Verrier a numit aceasta planeta ipotetica Vulcan, dupa zeul focului la romani. La scurt timp, astronomii amatori din toata Europa, in dorinta de a fi partasi la aceasta descoperire stiintifica, l-au contactat pe Le Verrier sustinand ca au observat deplasarea acestei planete misterioase in jurul Soarelui. Multi ani dupa aceasta realizare, observatorii lui Vulcan au continuat sa apara de pe tot mapamondul, iar cand Le Verrier a murit, in 1877, era inca privit ca unul dintre cei care a descoperit o noua planeta in sistemul solar.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Fara ca La Verrier sa fie un sustinator vehement, existenta lui Vulcan a fost pusa la indoiala inca de la inceput de multi astronomi renumiti. Cautarea acestei planete a fost abandonata in 1915, dupa ce teoria generala a relativitatii, a lui Einstein, a explicat, o data pentru totdeauna, de ce Mercur graviteaza, intr-un fel atat de ciudat, in jurul Soarelui. Dar astronomii amatori au continuat cercetarea, iar relativ recent (cam prin 1970) au fost oameni care au sustinut ca au observat un obiect straniu ce orbita in jurul Soarelui, dupa Mercur. Partea amuzanta e ca cea mai importanta mostenire pe care a lasat-o in zilele noastre aceasta descoperire a fost sursa de inspiratie pentru numele planetei mama a personajului Spock din Star Trek.
9. Generatia spontana
Desi astazi pare ridicol, acum cateva mii de ani se credea ca viata aparea in mod obisnuit din elemente, si nu dintr-o samanta, un ou sau alt mijloc traditional de reproducere. Principalul sustinator al acestei teorii a fost Aristotel, care a avut la baza ideile unor ganditori precum Anaximandru, Hippolytus si Anaxagoras, punand accentul pe modul in care viata ar putea sa apara spontan dintr-o anumita materie, precum namolul, noroiul sau pamantul atunci cand este expus la lumina Soarelui. Aristotel s-a bazat pe observatiile facute asupra viermilor, care, aparent, se formau din carcasele animalelor moarte, sau asupra scoicilor care s-ar fi format pe coca navelor. Aceasta teorie, conform careia viata ar putea, literalmente, sa se nasca din nimic, a persistat sute de ani dupa Aristotel, fiind propusa chiar de catre unii oameni de stiinta din secolul al XVIII-lea.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Abia dupa adoptarea metodei stiintifice, multe din teoriile clasice, precum generatia spontana, au inceput sa fie testate. Odata ce au fost trecute prin filtru, au inceput sa se naruie. De exemplu, faimosul om de stiinta Louis Pasteur a aratat ca viermii nu apar intr-o bucata de carne sigilata intr-un container, iar inventia microscopului a ajutat in a arata ca aceleasi insecte se formeaza din microorganisme care plutesc in aer, si nu dintr-o generatie spontana.
8. Dilatarea Pamantul
Intelegerea moderna a interiorului si a miscarii Pamantului se invarte in jurul teoriei placilor tectonice si a conceptului de subductie (alunecarea unei placi tectonice sub o alta placa tectonica). Dar inainte ca aceasta idee sa fie unanim acceptata, la sfarsitul secolului al XX-lea, un numar destul de mare de oameni de stiinta subscriau la mult mai fantastica teorie care spunea ca Terra ar fi intr-o perpetua crestere in volum. Ipoteza extinderii Pamantului sustinea ca fenomene precum formarea lanturilor muntoase subacvatice si alunecarea continentelor puteau fi explicate prin faptul ca planeta se marea treptat. Sustinatorii argumentau ca dupa cum Pamantul se marea ca volum, la fel cresteau distantele dintre continente si crusta Pamantului, ceea ce ar fi explicat crearea noilor munti. Teoria are un trecut indepartat si aprig discutat, ce incepe cu Darwin, care s-a aplecat pentru un timp asupra ei, apoi a pus-o deoparte, si Nikola Tesla, care a comparat procesul cu acela de expansiune a unei stele pe cale sa se stinga.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Nu s-au adus niciodata dovezi exacte care sa contrazica ipoteza expansiunii Pamantului, dar aceasta a fost inlocuita cu mult mai sofisticata teorie a placilor tectonice. In timp ce teoria dilatarii Pamantului sustine ca toate masele uscatului erau candva unite si ca oceanele si muntii au fost creati ca rezultat al cresterii in volum a planetei, placile tectonice explica acelasi fenomen prin placi in litosfera care se misca si converg sub suprafata Pamantului.
7. Teoria flogistonului
Prima data exprimata in 1667, de catre Johan Joachim Becher, teoria flogistica consta in ideea ca toate obiectele combustibile – adica orice poate lua foc – contin un element special numit flogiston, care este eliberat in urma arderii si care face posibil tot acest proces. In forma sa traditionala, se spune ca flogistonul ar fi fara culoare, gust sau miros si ca ar fi vizibil doar atunci cand un obiect inflamabil, precum un copac sau o gramada de frunze, ar lua foc. Dupa ce obiectul ardea complet si tot flogistonul era eliberat, se spune ca acesta intra in forma sa adevarata, numita “calx” – calce. Dincolo de combustie, teoria cauta, de asemenea, sa explice procesele chimice de ruginire ale metalelor, fiind folosita chiar ca un mijloc de a explica respiratia, dupa cum oxigenul pur era descris ca “aer deflogistonificat”.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Cu cat se faceau mai multe experimente, cu atat modelul flogistic devenea din ce in ce mai indoielnic ca teorie. Unul din cele mai semnificative a fost acela in care anumite metale, dupa ce erau arse, cresteau in greutate in loc sa o piarda, asa cum ar fi trebuit dupa eliberarea flogistonul. In cele din urma, teoria si-a pierdut din credibilitate si a fost inlocuita cu teorii mai sofisticate, cum ar fi oxidarea.
6. Canalele martiene
Canalele martiene – o retea de vai si canioane despre care oamenii de stiinta din secolul al XIX-lea credeau, in mod gresit, ca exista. Canalele au fost “descoperite” prima oara in 1877 de catre astronomul italian Giovanni Schiaparelli. Dupa ce si alti astrologi le-au confirmat existenta, canalele devenisera un fel de fenomen. Oamenii de stiinta desenau harti detaliate ale parcursurilor acestor canale, urmand la scurt timp sa apara si speculatii fantastice legate de posibile origini si utilizari. Poate cea mai absurda teorie a venit de la Percival Lowell, un matematician si astronom care a ajuns la strania concluzie ca acele canale erau de fapt un sistem de irigatie sofisticat, dezvoltat de o specie inteligenta necunoscuta. Cu toate ca ipoteza lui Lowell a fost discreditata de catre alti oameni de stiinta, ea a fost acceptata la nivel public, ideea reusind sa supravietuiasca, in anumite cercuri, pana in secolul XX.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Intr-un mod deloc spectaculos, canalele martiene au devenit un mit odata cu aparitia telescoapelor mari si a tehnologiei imaginii. S-a aratat ca ceea ce aparent arata ca o retea de canale, era, de fapt, o iluzie optica generata de fasiile de praf suflate pe suprafata martiana de catre vanturi puternice. Cativa oameni de stiinta au propus o teorie similara la inceputul secolului al XX-lea, care s-a dovedit a fi corecta abia in anii ’60, cand prima sonda spatiala s-a apropiat de planeta Marte si a fotografiat suprafata acesteia.
5. Luminiferous Aether
Aetherul, cunoscut sub numele de eter, era o substanta misterioasa despre care s-a crezut multa vreme ca era mijlocul prin care lumina era transmisa in univers. Filozofii, inca de pe vremea grecilor, credeau ca lumina are nevoie de un sistem de distributie, un mijloc prin care sa devina vizibila, iar aceasta idee a reusit sa se mentina pana in secolul al XIX-lea. Daca ar fi fost corecta, teoria ar fi redefinit intreaga noastra intelegere a fizicii. Cel mai interesant aspect al teoriei este ca, daca eterul ar fi fost o substanta fizica, ce ar fi putut exista chiar si in vid, atunci si spatiul cel mai indepartat ar fi putut fi masurat si cuantificat. Experimentele contraziceau adesea teoria eterului, dar prin secolul al XVIII-lea era atat de raspandita, incat existenta sa era luata drept un dat. Ulterior, dupa ce teoria a fost abandonata, fizicianul Albert Michelson facea referire la teoria luminiferous aetherului ca la „una dintre cele mai mari generalizari ale stiintei moderne”.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
In maniera traditional stiintifica, notiunea de luminiferous aether a fost inlaturata gradual, dupa ce au fost puse in joc teorii mult mai sofisticate. Experimentele legate de difractia si reflexia luminii aratasera de mult ca modelele eterului erau depasite, dar abia cand si-a facut aparitia teoria relativitatii speciale a lui Einstein si a reconfigurat complet fizica, aceasta idee si-a pierdut ultimii din cei mai importanti adepti. Teoria exista totusi in diverse forme si multi sustin ca oamenii de stiinta moderni folosesc termeni precum „campuri” si „structuri” in locul termenului tabu „aether”.
4. Teoria tablei sterse / tabula rasa
Una din cele mai ciudate si mai controversate teorii din psihologie si filozofie este aceea a tablei sterse sau tabula rasa, care sustine ca oamenii se nasc fara caracteristici sau predispozitii ale personalitatii. Cei care au propus aceasta teorie – incepand cu lucrarile lui Aristotel, fiind apoi adoptata de toti, de la Sf. Thomas Aquinas, pana la filozoful empirist John Locke – sustineau ca toata capacitatea mentala ar fi rezultatul experientei si al educatiei. Dupa acesti ganditori, nimic nu era instinct sau rezultat al naturii. Ideea si-a gasit cea mai faimoasa interpretare in psihologie, in teoria subconstientului, a lui Sigmund Freud, prin care se sustine ca aspectele esentiale ale personalitatii unui individ se formeaza in experientele din copilaria timpurie.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Desi putini sunt in dubiu ca experientele si comportamentul invatat al unei persoane au un impact major asupra dispozitiei acesteia, astazi este universal acceptat faptul ca genele si alte trasaturi familiale, mostenite la nastere, impreuna cu anumite instince innascute, joaca, de asemenea, un rol decisiv in comportamentul ulterior. Aceasta a fost dovedita dupa multi ani de studii ce tratau modurile prin care gesturi similare, precum zambitul si anumite trasaturi de limbaj puteau fi gasite in toata lumea, in culturi total diferite. Intre timp, studiile asupra copiilor adoptati si asupra gemenilor crescuti in familii diferite au ajuns la concluzii similare legate de modul prin care anumite trasaturi pot exista inca de la nastere.
3. Frenologia
Cu toate ca in prezent este vazuta ca nimic altceva decat o pseudostiinta, in zilele de glorie, frenologia era una din cele mai populare si mai studiate ramuri ale neurostiintei. Pe scurt, cei care au propus aceasta teorie credeau ca trasaturile de caracter ale unui individ, fie ca era vorba de inteligenta, agresivitate sau ureche muzicala, puteau fi localizate in zone bine definite ale creierului. Dupa frenologisti, cu cat era mai mare fiecare din aceste parti ale creierului unei persoane, cu atat era mai probabil ca aceasta sa se comporte intr-un anume fel. Asadar, practicienii studiau adesea forma si marimea capetelor subiectilor, pentru a determina ce fel de personalitate ar putea sa aiba. Au fost create harti detaliate ale celor 27 presupuse zone diferite ale creierului, iar o persoana care avea o portiune mai mare a craniului, in zona, sa zicem, a simtului vizual, se presupunea ca ar fi avut o inclinatie spre pictura.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Chiar si in perioada de maxima popularitate, in secoulul al XIX-lea, frenologia era adesea luata in deradere de catre majoritatea oamenilor de stiinta, fiind considerata o forma de sarlatanie. Dar protestele acestora au fost in mare parte ignorate pana in secolul XX, cand stiinta moderna a aratat ca trasaturile de personalitate nu pot fi localizate dupa anumite portiuni ale creierului, cel putin nu atat de precis precum pretindeau frenologii. Frenologia exista si astazi ca o psudostiinta, dar utilzarea ei in secolul al XX-lea devenise oarecum infama: era adesea folosita de catre nazisti pentru a promova rasismul si de catre colonialistii belgieni in Rwanda.
2. Universul static al lui Einstein
Inainte ca oamenii de stiinta sa imbratiseze notiunea ca universul a fost creat ca rezultat al Big Bangului, se credea ca marimea universului este o constanta de neschimbat – a avut intotdeauna marimea pe care a avut-o si intotdeauna o va avea. Ideea sustinea ca volumul total al universului ar fi unul fix si ca toata constructia ar opera ca un sistem inchis. Cel mai mare adept al acestei teorii era Albert Einstein – universul static este adesea cunoscut ca „universul lui Einstein” – care ii sustinea punctele de vedere si pe care, de altfel, a calculat-o in teoria sa, a relativitatii generalizate.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Teoria unui univers static punea probleme inca de la inceput. In primul rand, un univers finit, teoretic vorbind, ar putea deveni atat de dens incat ar putea cadea intr-o gaura neagra, o problema pe care Einstein a compensat-o cu principiul sau al „constantei cosmologice”. Totusi, ultimul cui de la sicriul acestei idei a fost descoperirea, care apartine lui Edwin Hubble, legata de relatia dintre redshift – modul prin care se schimba culoarea corpurilor in functie de cum se departeaza de noi – si distanta, ceea ce arata ca, intr-adevar, universul se dilata. Einstein, in cele din urma, abandoneaza modelul, iar ulterior facea referire la el ca la „cea mai mare gafa” a carierei sale. Totusi, precum orice idee cosmologica, expansiunea universului este doar o teorie, iar un grup mic de oameni de stiinta subscriu si astazi la vechiul model static.
1. Fuziunea la rece a lui Fleischmann si a lui Pons
In timp ce conditiile necesare pentru a crea energie nucleara cer, de obicei, temperaturi extreme – gandeste-te la procesele din spatele Soarelui – teoria fuziunii la rece sustinea ca asemenea reactie ar fi posibila la temperatura camerei. Este un concept amagitor de simplu, dar cu implicatii spectaculoase: daca o reactie nucleara ar putea avea loc la temperatura camerei, atunci s-ar putea crea o cantitate imensa de energie fara deseuri periculoase, precum sunt cele de la centralele nucleare. Aceasta teorie inovatoare, intr-o scurta perioada in 1989, devenise aparent o realitate, cand electro-chimistii Martin Fleischmann si Stanley Pons, au publicat rezultate experimentale sugerand ca au obtinut fuziunea la rece – si pretioasa „energie in exces” care se spera a fi produsa – intr-un experiment in care un curent electric era transmis printr-un metal numit Palladium si prin apa de mare. Raspunsul din sfera media si din partea comunitatii stiintifice, la revendicarile lui Pons si Fleischmann, a fost coplesitor. Experimentele erau catalogate ca un punct de turnura in stiinta, iar pe o perioada scurta, chiar s-a crezut ca prin fuziunea la rece s-ar putea produce energie in abundenta si ca ar fi ieftina si curata.
Cum s-a dovedit ca era gresita?
Entuziasmul fuziunii la rece a inceput sa se stinga, odata ce si alti oameni de stiinta au inceput sa reproduca experimentul. Majoritatea au esuat in a obtine rezultate similare, iar dupa ce lucrarile au fost studiate mai atent, Fleischmann si Pons nu numai ca au fost acuzati de neglijenta si stiinta facuta fara etica, dar si ca au falsificat rezultatele. Dupa multi ani, ideea fuziunii la rece devenise sinonima cu pseudostiinta. Totusi, in ciuda stigmatului atasat acesteia, multi sustin ca fuziunea la rece, ca teorie nu a fost niciodata ceva neaparat gresit. In ultimii ani, unii cercetatori au inceput din nou sa experimenteze noi metode de a realiza asa numita „reactie nucleara pe masa”, dintre care cativa sustin ca au obtinut rezultate surprinzatoare.
