A studiat pentru a deveni medic stomatolog, dar a abandonat profesia în 1931, când a debutat la revista literară avangardistă Unu, condusă de Saşa Pană.
Între anii 1933 şi 1935 a participat la Cercul de studii marxiste de pe lângă revista „Cuvântul liber”, devenind unul dintre reprezentanţii dogmatismului proletcultist. Din cauza activităţii politice de stânga desfăşurate i s-a fixat domiciliu forţat în 1940 şi a fost deportat în 1942 în Transnistria.
Între anii 1944 şi 1946 a fost redactor la ziarul Scânteia, între 1944 şi 1949 a fost membru în comitetul redacţional al revistei Orizont, iar din 1948 până la moarte a fost redactor-şef adjunct şi apoi redactor-şef al revistei Flacăra.
A colaborat şi la revistele Gazeta literară, Contemporanul Tribuna şi Viaţa românească unde a scris o serie de articole pe tema „Pe drumul realismului socialist”.
Ion Vitner socotea că prin silinţă se poate deveni „un adevărat educator al masselor, un propagandist al ideilor socialismului, un agitator şi un mobilizator al elanului eroilor muncii din viaţa noastră de fiecare zi". [3]
În revista Contemporanul, nr. 40, 27 iulie 1947, Ion Vitner a publicat un articol, cu titlul „Poetul culorilor sumbre”, în care Mihai Eminescu era contestat, fiind declarat „nebun”[4] şi l-a acuzat că este „exponent al marii boierimi şi a tendinţelor ei retrograde”, „un caz tipic de intelectual în derută, care în ura sa împotriva burgheziei, în loc să utilizeze armele claselor de jos, utilizează armele marii latifundii. [...] Mesajul său poetic... este mesajul unei clase decadente, agonice...” [5].
Volumele din 1949, Pasiunea lui Pavel Corceaghin şi Critica criticii, în care a adunat articolele publicate în prealabil în presă, au fost primul ghid a dogmatismului proletcultist în România.[6]
După 1945, şi mai ales în anii '50, când lupta de clasă "se ascuţea din ce în ce", rubrica de cinema de la "Contemporanul", a lui Eugen Schileru, a fost uzurpată de un semnatar vigilent şi corespunzător, numit Emil Suter, şi de fratele său, Ion Vitner, aceştia având sarcina de partid să atace şi aşa destul de fragila cinematografie autohtonă.[7][8]
Între anii 1948 şi 1960 a fost membru în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Din 1948 a lucrat la Universitatea din Bucureşti , înlocuindu-l pe George Călinescu, pentru a se putea impune o „nouă” intelectualitate, care să-i ia locul celei vechi.
