La scurtă vreme după naşterea poetului la Constanţa, familia sa îşi stabileşte domiciliul în Bucureşti. Poetul intră în şcoala primară la 30 august 1948. Între 1945-1950, tatăl scriitorului, membru de partid, lucrează ca director în Ministerul Metalurgiei, apoi ca director al unei întreprinderi din capitală (Ministerul Comunicaţiilor).
Într-o noapte din luna octombrie 1952, Vasile Vlad asistă la arestarea tatălui său, Vlad Constantin. Ulterior, familiei i se comunică faptul că Vlad Constantin s-a sinucis în anchetă, prin defenestrare (motivul din Certificatul de deces fiind "boală nemolipsitoare"). Văduva este ameninţată să nu comenteze circumstanţele morţii, să nu-şi anunţe prietenii şi rudele, să nu cheme preot pentru slujba de înhumare. La vederea cadavrului tatălui său, Vasile Vlad, în vârstă de unsprezece ani, izbucneşte într-un hohot de râs ce va ţine câteva zile, spre stupoarea familiei. Către sfârşitul anului, tânărul începe să versifice.
La 1 februarie 1953, i se stabileşte lui Vasile Vlad o pensie de 450 de lei până la majorat. Foştii prieteni ai familiei dispar brusc.
În 1954, tânărul câştigă prietenia unui cărturar orb, M. B., ce lucra la un Dicţionar onomastic. Cu ajutorul acestuia, adolescentul pătrunde în anticariatele clandestine din capitală, cunoscând filologi, scriitori, teologi, traducători. Anul următor, îl va cunoaşte chiar pe George Călinescu, care îl sfătuie să citească şi revistele epocii, exclusiv pentru traducerile din limbile clasice şi rubricile documentare.
În 1956, devine elev al liceului "M. Sadoveanu" din Bucureşti. Ţine un jurnal timp de doi ani, scrie poezie şi proză (prima sa tentativă romanească datează din 1957: Suflete pierdute). Îi descoperă pe Dostoievski, Eminescu şi Shakespeare. La şcoală, este un elev dificil, afabil, dar irascibil, cu reacţii prompte în faţa oricărei injustiţii, preocupat exclusiv de literatură şi artă, domenii în care are deja opinii ferme. Dispreţuieşte literatura nouă. Are parte de sprijinul câtorva profesori. În 1958, un coleg de clasă este arestat şi exmatriculat din toate şcolile din cauza unui poem antipartinic. Deoarece nu l-a denunţat, Vasile Vlad intră în atenţia Securităţii. Se cere excluderea sa din U.T.M., dar colegii se împotrivesc în bloc, solidarizându-se cu acesta.
În anul următor, îl cunoaşte personale pe Mihail Sadoveanu şi obţine datorită profesorului său de română un permis la Biblioteca Academiei. După bacalaureat, directoarea liceului (cu care era mereu în conflict) refuză să-i elibereze diploma până în preajma examenului de admitere în facultate, deoarece ar fi batjocorit Imnul de stat.
Începe studiile în 1960 la Facultatea de Litere din Bucureşti, cu bursă de merit, în urma unui concurs pentru care dosarul care-i certifica originea "sănătoasă" îi fusese respins. Se întâlneşte pentru prima oară cu Virgil Mazilescu. Datorită comportamentului non-conformist şi delictelor de opinie, este adus în discuţia organizaţiei U.T.M., din care îşi va da demisia. În urma unei dispute cu filozoful Radu Florian, e nevoit să părăsească facultatea.
În 1961, lucrează ca zilier la Institutul de Energetică al Academiei (Secţia combustibili solizi). Scrie şi dă meditaţii. Anul următor, urmează cursurile unei secţii la Grupul şcolar poligrafic "D. Marinescu", de unde pleacă după două trimestre. Se angajează în 1963 la Şcoala pentru Surzi nr. 1 din Bucureşti, ca supraveghetor de noapte. Anul următor, o întâlneşte pe Alice Botez.
Dând un nou examen de admitere în 1965, Vasile Vlad îşi reia studiile la Facultatea de Litere. În 1967, predă Editurii pentru literatură volumul Pedepsele. După câteva zile se întâlneşte cu Mircea Ciobanu, cel care i-a editat aproape toate cărţile sale. Anul următor (în care mai debutează şi Alice Botez, Virgil Mazilescu, Cezar Ivănescu ş.a.) apare volumul de debut, fără ca poetul să fi publicat vreun rând în gazete, pentru care nutreşte un profund dispreţ. Îl cunoaşte pe M. Cojocaru.
Primeşte în 1969 Premiul revistei "Amfiteatru" pentru volumul Pedepsele. Răspunzând une solicitări, poetul publică în această revistă trei poezii, poate singurele apărute înainte de perioada postdecembristă în periodice. Îl cunoaşte pe Ingmar Bransch, poet de limbă germană, căruia Vasile Vlad îi traduce o carte, nepublicată însă. În urma unui conflict în 1970 cu secretarul de partid şi directorul, îşi dă demisia de la Şcoala pentru Surzi nr. 1. Predat iniţial Editurii pentru literatură, însă respins în două rânduri de Direcţia controlului presei şi tipăriturilor, deoarece autorul refuză orice imixtiune în text, volumul "Omul fără voie" (sustras autorului şi apoi rescris) este retras pe data de 7 martie de la acea editură şi predat recent înfiinţatei edituri Cartea Românească. Mihai Gafiţa pretinde că nu se poate publica o carte cu un asemenea titlu. Cere, înainte chiar de a o citi, schimbarea titlului. Mircea Ciobanu îi vorbeşte despre Omul fără voie lui Alexandru Ivasiuc, care va fi şocat de lectura acestuia. Zaharia Stancu se arată mirat că nu-l cunoaşte pe autor. "Vom face un proces criticii", afirmă Alexandru Ivasiuc, indignat că Pedepsele n-au avut ecou critic. Prin străduinţa lui Ivasiuc, cartea apare în luna august la Cartea Românească, proiectând totodată şi o ediţie cu ilustraţii de Marcel Chirnoagă, dar proiectul nu s-a finalizat întrucât, din cauza unei note convenţional-admirative, semnată de Ivasiuc în revista Luceafărul (Cine e Vasile Vlad?), acesta intră în conflict cu Marin Preda, iar ulterior îşi dă demisia. Tot în acest an, Vasile Vlad îl cunoaşte pe Cristian Simionescu. Pe 13 februarie 1971, Vasile Vlad predă Editurii Eminescu poemul Marele Alergător (machetat şi cu schiţe de ilustraţii de Ion Dogar Marinescu, prietenul său), dar cartea este "pierdută". În acelaşi an, volumul Sărbătorile absenţei, tipărit la Cartea Românească, este interzis, figurând la loc de frunte pe "Lista" lui Dumitru Popescu. Deoarece autorul refuză categoric propunerea lui Mihai Gafiţa de a scoate poezii din carte, volumul va fi topit. Împotriva lui, cu toate că nu fusese difuzată cartea, Secţia de presă a Comitetului Central al P.C.R. organizează o campanie de presă. În semn de protest, poetul intră în "greva tăcerii", nemaipublicând niciodată în presă înainte de Revoluţia din 1989. În pofida dezastrului, predă Editurii Cartea Românească volumul Pâinea tăcerii, pe care îl înlocuieşte la 18 noiembrie 1972 cu volumul Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă. În anul următor, Eugen Jebeleanu, care nu-l cunoaşte personal pe Vasile Vlad, se împotriveşte intrării poetului în Uniunea Scriitorilor. Este acceptat doar ca membru stagiar, în urma unor lungi discuţii. Se întâlneşte cu Alexandru Monciu-Sudinschi, a cărui carte Rebarbor fusese şi ea topită în 1971. Administraţia Cimitirului Colentina îi refuză scriitorului prelungirea concesiunii pe încă şapte ani a mormântului în care se află îngroptat tatăl său. Vasile Vlad umblă luni de zile din cimitir în cimitir în căutarea unui loc unde să-i mute osemintele, fără niciun rezultat. După 21 de ani rămăşiţele pământeşti ale lui Vlad Constantin sunt transportate în afara oraşului. După trei ani de la absolvirea facultăţii, Vasile Vlad îşi dă în 1974 examenul de licenţă cu Nicolae Manolescu (Poezia lui George Bacovia). Refuzând să devină membru de partid, condiţie deja pentru obţinerea unui post de redactor, Vasile Vlad lucrează anul următor într-o Cooperativă producătoare de adăpători de apă pentru păsări, făcând strungărie fină. Securitatea cere câtorva prieteni apropiaţi lămuriri despre existenţa sa. În anul şcolar 1975/1976, Vasile Vlad primeşte o catedră întreagă la Şcoala generală nr. 145 din Bucureşti. Peste doi ani şcolari, este profesor la Liceul de Metrologie din Bucureşti. Lui Vasile Vlad nu i se îngăduie să vorbească la Conferinţa Naţională a Scriitorilor (25-27 mai 1977). Înaintea Conferinţei, la Adunarea generală a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Sânziana Pop susţine, de la tribună, că "netitularizarea" poeţilor Dorin Tudoran, Vasile Vlad şi Daniel Turcea este o adevărată "ruşine" pentru breaslă, solicitând aşadar aprobarea Adunării generale pentru titularizare. Prin votul unanim exprimat, Dorin Tudoran şi Vasile Vlad sunt titularizaţi, nu şi Daniel Turcea, care publicase doar o singură carte. În 1978, Vasile Vlad este din nou şomer. Apare cartea Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă (un prim volum din o serie de nouă, n-au mai apărut însă alte cărţi din serie până acum). Vineri, 8 iulie, întorcându-se cu taximetrul de la Ion Iovan, unde petrecuseră seara împreună cu Sorin Titel, Marius Robescu şi Gabriela Adameşteanu, Mircea Ciobanu îl lasă în drum spre casă, în faţa locuinţei sale, pe Vasile Vlad. Aici poetul este imobilizat de un echipaj de miliţie urcat într-o dubă, bătut pe parcurs, de către unul din ofiţerii însoţitori şi reţinut, fără nici o justificare, timp de zece ore la circa de miliţie. Se desfăşoară Colocviul de poezie de la Iaşi, unde, hotărât să mărturisească despre condiţia scriitorului, Vasile Vlad citeşte câtorva prieteni textul intervenţiei sale, dar nu i se îngăduie să vorbească decât după mari presiuni, în ultima clipă când nu mai avea nici un rost. În 1979 primeşte alături de Dan Laurenţiu, Nicolae Prelipceanu şi Marius Robescu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie (preşedintele juriului fiind Marin Preda). Împotriva acestor premii se porneşte o amplă campanie de presă. În 1980 câştigă două concursuri pentru ocuparea postului de Secretar literar la Teatrul "Ion Creangă". În 1979 postul este blocat iar în 1980 i se refuză încadrarea, deoarece nu este membru de partid şi nici nu acceptă să devină. În seria "Hyperion", Cartea Românească tipăreşte, cu o postfaţă semnficativă semnată de Ion Caraion, o antologie cu titlul Omul fără voie în care autorul, cu aprobarea tacită a redactorului de carte, include şi volumul topit Sărbătorile absenţei. Revista Luceafărul din 8 martie publică o poezie compromiţătoare intitulată Timp, semnată Vasile Vlad. Peste două numere, după ce intervine şi Caraion, care ameninţă cu suspendarea colaborării, diversiunea primeşte o replică fermă. În revistă este inserat o scrisoare a poetului care doreşte să lămurească că nu este autorul poeziei Timp, urmată de o notă a redacţiei care confirmă faptul că între el şi Vasile Vlad care a semnat Timp, membru al Cenaclului literar "Pavel Dan" din Turda nu există nicio legătură decât această "coincidenţă onomastică regretabilă". La Bucureşti se desfăşoară în 1981 Conferinţa Naţională a Scriitorilor, la care nu i se îngăduie lui Vasile Vlad să vorbească. După nouă ani de şomaj, poetul solicită postul rămas vacant prin pensionarea lui Gheorghe Tomozei la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, dar e refuzat. În luna decembrie, după trei memorii adresate Conducerii Uniunii, Vasile Vlad e angajat secretar literar la Uniunea Scriitorilor de către D. R. Popescu, iniţial doar cu jumătate de normă. Organizează, în această calitate, pe data de 14 martie 1983, spectacolul Rostire românească, prin care se ridică, alături de Alexandru Paleologu, în apărarea limbii române, ameninţată de "limbajul de lemn". Eugen Jebeleanu se prezintă în aceeaşi zi la D. R. Popescu şi protestează împotriva acestei manifestări "legionare". Manifestarea, cuprizând, conform afişului Pagini antologice de literatură, se desfăşoară în prezenţa unui numeros public, bucurându-se de participarea mai multor actori care recită din Eminescu, Caragiale, Arghezi ş.a. Cu o săptămână înainte de 11 iulie, centrul capitalei era împânzit de afişe care anunţau Seara de poezie contemporană din Ciclul Memoria deceniului nouă, urmată de un Concert de jazz susţinut de Jonny Răducanu şi Harry Tavitian. Urma să vorbească Mircea Ciobanu şi să participe Mircea Cărtărescu, Smaranda Cosmin, Dan David, Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Marius Popescu, Ion Stratan, Elena Ştefoi. Pe data de 10 iulie, evenimentul e interzis de Securitate, prin mijlocirea lui Traian Iancu. Din acest moment, Vasile Vlad este complet marginalizat. În calitate de secretar literar al Uniunii Scriitorilor, poetul izbuetşte să organizeze singurele manifestări de ţinută academică ale Uniunii din acest deceniu. Solitar şi inconcensiv, refuză în trei rânduri să devină membru de partid, refuză să scrie telegrame de felicitări pentru conducerea de partid şi de stat, refuză să îngrijească volume originale, refuză să participe cu părţi sociale la salvarea întreprinderilor de faliment, refuză să participe la Festivalul "Poezia şi Pacea", refuză să facă referate de plată pentru broşuri insignifiante, dar bine remunerate, chiar dacă nu apăreau niciodată. În fiecare zi se află în primejdie de a fi dat afară. În 1984, o cunoaşte pe pictoriţa Elena Urdăreanu-Herţa, pentru care are o preţuire absolută. Agresat de Securitatea, în seara zilei de 19 februarie 1985, după ce se desparte de poeţii Rolf Bosert şi Vasile Dan, Vasile Vlad, luând ca bază un Proces-verbal de contravenţie, deschide la Judecătoria sectorului 1 (Dosar 1774/1985) un proces împotriva ofiţerului agresor, proes pe care-l pierde fără drept de recurs, după ce e părăsit de doi avocaţi. Îngrijeşte ediţia de zece limbi din Luceafărul lui Mihai Eminescu. Florin Iaru, în 1989, îl pune pe Vasile Vlad în posesia câtorva zeci de exemplare din Sărbătorile absenţei, dosite de vechiul gestionar al depozitului Editurii. Securitatea devalizează camera poetului în noaptea de 20 februarie 1990. În 1993, apare o altă antologie, îngrijită de Mircea Ciobanu, în colecţia Poeţi români contemporani, Omul fără voie. În 2003 apare o ediţie de Poeme. A fost nominalizat în ultimii ani de câteva ori la Premiul Naţional "Mihai Eminescu" Opera Omnia.
[modificare]
Referinţe critice
„E ciudat şi semnificativ în acelaşi timp că Vasile Vlad a adoptat de la început, în contrast cu confraţii săi genialoizi şi redundanţi, statutul unui personaj şters, un «om fără voie» manifestându-şi prezenţa prin izolare şi retractilitate, adică prin atributele absenţei. (...) Prin “Pedepsele”, Vasile Vlad propunea un discurs post-avangardist de o şocantă originalitate în context, conferită mai ales de structurarea negativă a datelor şi a canoanelor poetice anterioare; el de-structurează, de-construieşte, demolează, subminează, retractează acea stare inefabilă numită crocean (şi călinescian) lirism, printr-o asiduă şi corozivă cultivare a procedeelor «anti-lirice» aparţinând unei “poetici a absenţei”.”
—Marin Mincu[1]
„Poezia lui Vasile Vlad este o poezie greu de îndurat. Să ne înţelegem bine: nu de suportat, ci de
îndurat. Volume enorme ale unei arhitecturi bolnave de luciditate, supraetajate cu furia de a-şi ascunde supleţea originară, mase compacte confesive, retorice, tăiate necruţător de fire subţiri şi incandescente de cinism, emfaze curmate brusc de idei-ghilotină, delicte verbale, dicteuri furibunde, cenzurate de conştiinţa zădărniciei oricărui joc liric, spaţii de vizionarism suprarealist alături de filigrane înspăimântător de reci în perfecţia lor, spaţii coşmareşti create cu frenezie şi spulberate de un scepticism funciar, un suflet prins în caruselul eului şi ameţit de rotirea imaginativă a unei energii devastatoare şi poetică exact prin ceea ce are esenţial anti-poetic.”
—Dan C. Mihăilescu[2]
„O privire retrospectivă asupra poeziei româneşti din deceniile nouă şi zece ni-l readuce în prim-plan pe Vasile Vlad ca pe unul dintre modelele de scriitură ale câtorva dintre poeţii de primă linie afirmaţi în anii ’80-’90 – printre aceştia, Liviu Ioan Stoiciu (mai cu seamă în “La fanion”), Nicolae Coande (a cărui luciditate agonică din primele cărţi îl leagă de “Omul fără voie” al lui Vasile Vlad) şi chiar Ioan Es. Pop (citiţi “Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă” cu gândul la “Ieudul fără ieşire” sau “Porcec”). Din punct de vedere strict tehnic, volumele sale sunt un reper de neocolit al evoluţiei discursului poetic românesc postbelic. Vizionarismul intelectualizat al lui Vasile Vlad – subminat constant de autoironie – şi originalitatea incontestabilă a discursului său dau măsura acestui poet autentic şi asumat care, după numai patru volume (urmate, ce-i drept, de trei antologii), a preferat să tacă în vacarmul generalizat al ultimelor de- cenii.”
—Claudiu Komartin[3]
„Această redutabilă poezie construind vagi miracole cu aparente resturi, cu deşeuri, cu vorbe alterate sau alterabile, infirme, la întâmplare şi din cripto-cuvinte sau din combinaţii sonore "însemnând desigur nimic", este o poezie nu fără părinţi, dar despre a cărei dezvoltare părinţii săi nu mai dispun de mult, e fantastic şi sigur, de nici o informaţie, o poezie care stă pe tampoane, trenu-i supraîncărcat şi aleargă. Ea va rămâne într-un picior, va rămâne într-un deget, va rămâne într-o unghie, va rămâne în cine ştie ce calendar fără file prin care bate vântul, însă... va rămâne.”
—Ion Caraion
„Vasile Vlad este un poet al efectelor fără cauze şi ilustrează strălucit speţa poeţilor metonimici.”
—Eugen Negrici
Printre cei care au scris despre Vasile Vlad se numără: Laurenţiu Ulici, Gheorghe Grigurcu, Marian Popa, Dan Laurenţiu, Eugen Simion, Victor Felea, Lucian Raicu, Liviu Antonesei, Ion Murgeanu, Dumitru Mureşan, George Alboiu, Ion Stratan ş.a.
