Templul Mare din Satu Mare este un lăcaş de cult evreiesc din municipiul Satu Mare, localizat pe Str. Decebal nr. 6. El a fost construit între anii 1889-1892 în stil maur. Este denumit şi Sinagoga de pe strada Decebal.
Ansamblul sinagogii din Satu Mare a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Satu Mare din anul 2004, având codul de clasificare SM-II-a-B-05207 [1] şi fiind format din 2 obiective:
Sinagoga - datând din 1889 şi având codul SM-II-m-B-05207.01
Casa de rugăciune - datând din 1889 şi având codul SM-II-m-B-05207.02. Prezenţa evreilor în oraşul Satu Mare este atestată pentru prima dată în anul 1623, atunci când guvernatorul Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1613-1629), permite stabilirea evreilor in Satu Mare.
În următoarele două secole, recensămintele din Satu Mare constată scăderea numărului evreilor din Satu Mare de la 2.573 în 1787 până la 0 în 1857. În anul 1842, evreii aşchenazi au înfiinţat oficial Comunitatea Evreilor din Satu Mare. În 1869, comunitatea evreilor din oraş se divide în evreii ortodocşi (conservatori), evreii neologi (liberali) şi evreii status-quo ante (independenţi). Comunitatea status-quo s-a organizat în 1898, având atunci 120 de membri. În perioada 1903-1905 şi-au construit o sinagogă şi în 1906 şi-au înfiinţat propriul cimitir. Printre rabinii acestei comunităţi au fost: Alexandru Jordan (1903-1932), Josef Friedmann (1935-1944) şi Ernö Klein (1946-1948).
În anul 1864 este deschisă prima şcoala evreiască din oraş, cu 100 de elevi (băieţi şi fete), care învăţau ebraica şi religie. În 1892 se deschide şi prima şcoală de fete, ele neprimind însă educaţie iudaică. Acest lucru a făcut ca până la sfârşitul secolului al XIX-lea, 69% dintre evreii din localitate să fi absolvit o şcoală. Iniţial învăţământul se făcea în limba maghiară, dar din anul 1926 s-a renunţat la folosirea acesteia.
În perioada interbelică, evreii se ocupau cu activitatea comercială (ateliere de croitorie, fabrici de lumânări, fabrici de cărămidă, edituri) sau aveau profesii liberale (bancheri, avocaţi, medici). Dacă în 1919 erau 8.959 evrei în Satu Mare, în 1935 numărul lor crescuse la 12.000 evrei, pentru ca în 1941 să devină de 12.960 (ceea ce însemna o pondere de 24,9% din populaţia oraşului).
Începerea celui de-al doilea război mondial şi anexarea nordului Transilvaniei de către Ungaria ca urmare a Dictatului de la Viena (1940) a însemnat o perioadă de persecuţie pentru populaţia evreiască din teritoriul ocupat. La 5 aprilie 1944 s-a instituit obligaţia ca evreii să poarte steaua galbenă, iar la 3 mai s-a înfiinţat un ghetou în perimetrul delimitat de străzile Petöfi, Tompa, Avântului, Báthory, Martirilor Deportaţi, Zrinyi, Retezatului, Kert, Golescu, Károlyi Köz şi Kogălniceanu. Acolo urmau să locuiască cei 18.863 evrei concentraţi în oraş. În interval de o lună au fost deportaţi pe rând evreii din ghetou, astfel: 19.05 - 3.006 evrei, 22.05 - 3.300, 26.05 - 3.336, 29.05 - 3.306, 30.05 - 3.300 şi 1.06 - 2.615 evrei [2].
După război, aproximativ 500 de evrei au revenit în oraş, lor adăugându-li-se şi evrei din alte localităţi, astfel că în 1947 numarul lor a ajuns la 5.000. Odată cu instaurarea regimnului comunist, au fost desfiinţate treptat şcolile evreieşti, copii evrei învăţând în şcolile româneşti. În anul 1950 locuiau în oraş 7.500 evrei. Numărul lor a început să scadă după ce statul comunist a permis emigrarea evreilor în Israel. Ca urmare a acestui exod, la recensământul populaţiei din 1992 doar 205 mai locuiau pe teritoriul jud. Satu Mare, dintre care 52 de persoane locuiau în municipiul Satu Mare.
În anul 1984 a avut loc, în prezenţa şef-rabinului dr. Moses Rosen, comemorarea a 40 de ani de la deportarea evreilor sătmăreni.
Satu Mare a fost unul din cele mai importante centre rabinice ale Transilvaniei, dinastia hasidică de Sătmar (Szatmar) fiind una dintre cele mai cunoscute dinastii de rabini. Printre rabinii hasidici sătmăreni s-a aflat şi Joel Teitelbaum, rabin-şef al oraşului New York după cel de-al doilea război mondial.
