Sturmgeschütz III

Sturmgeschütz III (abreviat StuG III) a fost un tun autopropulsat utilizat de armata germană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Construit pe şasiul tancului mediu Panzer III, StuG III a fost vehiculul blindat cu cea mai mare producţie din Germania nazistă. Deosebirea dintre Panzer III şi StuG III este că, primul era un tanc cu turelă, în timp ce StuG III era un tun de asalt, cu un câmp de tragere orizontal limitat la 25°. Deşi a fost proiectat iniţial ca tun de asalt, menit a sprijini infanteria, StuG III a fost îmbunătăţit pe durata producţiei şi a fost folosit pe scară largă ca vânător de tancuri. Vehiculul blindat era mai ieftin decât tancul mediu Panzer III şi avea o siluetă mai joasă decât acesta. Sturmgeschütz III a apărut ca urmare a experienţei armatei germane din timpul Primului Război Mondial, când s-a descoperit faptul că, în timpul ofensivelor de pe Frontul de Vest, infanteria nu avea puterea de foc necesară pentru anihilarea fortificaţiilor. Artileria contemporană era foarte grea, insuficient de mobilă pentru a ţine pasul cu infanteriştii şi incapabilă deci să distrugă din mers cazemate, buncăre şi alte fortificaţii prin foc direct. Acest lucru a devenit o problemă arhicunoscută în cadrul conducerii armatei germane. Generalul de mai târziu, Heinz Guderian a fost părintele elementelor artileriei de asalt, Sturmartillerie. Acesta, pe atunci colonel, a trimis în 1935 o propunere generalului Ludwig Beck prin care cerea crearea unor formaţiuni speciale de tunuri de asalt care să sprijine infanteria prin foc direct. Pe 15 iunie 1936, Daimler-Benz AG a primit ordin să proiecteze un vehicul blindat capabil să transporte un tun de 75 de mm şi să sprijine asalturile infanteriei. Tunul montat urma să poată fi mişcat transversal la un unghi de minim 25°. Suprastructura trebuia să fie închisă, iar înălţimea vehiculului să nu fie prea mare. Pentru relizarea proiectului, Daimler-Benz a folosit şasiul şi componentele nou-proiectatului tanc Panzer III. Prototipurile urmau să fie construite de către firma Alkett. Cinci astfel de vehicule de luptă, denumite Ausf. 0 (Producţia 0), au fost produse în 1937. Ele aveau la bază şasiul modelului de tanc Panzer III Ausf.B (Producţia B), fiind echipate cu un tun scurt de 75 mm StuK (Stürmkanone) 37 L/24. Cele 5 blindate au fost denumite oficial Sturmgeschütz Ausführung A (Tun de asalt Seria A). Deşi StuG III era considerat a fi o armă de artilerie mobilă, nu era încă foarte clar ce ramură a Ministerului de Război (Wehrmachtului) va primi noul echipament. Diviziile de tancuri (Panzer) şi cele de infanterie nu aveau resursele necesare formării noilor batalioane specializate. S-a luat în final decizia ca artileria să se ocupe de noile arme şi de pregătirea unei doctrine specifice de implementare. Iniţial, rolul tunurilor de asalt era să sprijine infanteria. Spre finalul războiului, rolul tunurilor de asalt s-a schimbat, ele urmând a fi vânătoare de tancuri. Tanchiştii unităţilor StuG aveau uniforme speciale gri cu însemnele roşii ale artileristilor. Echipajul unui autotun StuG III era format din şofer (conductor), comandant, servant/operator radio şi tunar. Fiindcă erau menite să sprijine infanteria, vehiculele blindate au fost dotate cu tunul scurt de 75 mm StuK 37 L/24, potrivit pentru distrugerea fortificaţiilor. În primăvara anului 1942, datorită apariţiei tancurilor T-34 şi KV-1, StuG III au fost echipate cu tunul de înaltă velocitate calibru 75 mm StuK 40 L/43. În toamna anului 1942, tunul de 75 mm StuK 40 L/48 a fost ales pentru înarmarea carelor de luptă. Când StuG IV a intrat în producţie la sfârşitul anului 1943, StuG bazate pe şasiul tancului Panzer III au primit numeralul roman III în denumire pentru a fi evidenţiate de cele construite pe şasiul tancului Panzer IV.