Revoluţia rusă din 1905 a fost o mişcare antiguvernamentală, violentă fără ţintă din întreg Imperiul Rus. Nu a fost o mişcare organizată sau controlată şi nu a avut cauze sau scopuri unice.
Pentru cadrul general al evenimentelor, vezi şi "Istoria Rusiei, 1892-1917".
Deşi revoltele şi răscoalele au reprezentat fenomene obişnuite în Imperiul Rus, tulburările majore au fost rare în deceniile de dinaintea anului 1905. Nemulţumirile politice au apărut şi au crescut în continuu de la controversata emancipare a iobagilor din 1861 făptuită de ţarul Alexandru al II-lea. Emanciparea a fost incompletă, limitată din punct de vedere juridic şi tehnic de despăgubirile pe care erau îndreptăţiţi să le primească dvorianstvo – nobili latifundiari şi foşti stăpâni de iobagi. Drepturile oamenilor de rând erau încă limitate de o serie de restricţii şi obligaţii care erau structurate rigid de către apartenanţa la o clasă socială anume.
Emanciparea a fost doar una dintre schimbările guvernamentale, legale, sociale şi economice care au început în deceniul al şaptelea al secolului al XIX-lea, care trebuia să imprime dezvoltarea imperiului, de la statutul de stat absolutist feudal la aceea de ţară capitalistă cu o economie de piaţă. În timp ce aceste schimbări au liberalizat structurile economice, sociale şi culturale, sistemul politic a rămas practic neschimbat. Încercările de reformă în domeniul politic au întâmpinat rezistenţa fermă a monarhiei şi a birocraţiei. Chiar şi consensul asupra dezvoltării era limitat. De exemplu, mai puţin de patruzeci de provincii aveau formate zemstvo (consilii locale), şi aceasta la cincizeci de ani de la promulgarea legii care permitea alegerea acestor consilii. Speranţele tot mai mari, limitate de introducerea măsurilor progresiste insuficiente, au produs frustrări şi, în cele din urmă, au produs revolte. Credinţa comună a celor care se revoltau era că obiectivul pământ şi libertate nu putea să fie sadisfăcut decât prin revoluţie.
Revoluţionarii activi erau găsiţi aproape în exclusivitate în rândul intelectualilor. Mişcare a fost cunoscută ca narodnicestvo, narodnicism sau populism revoluţionar. Mişcarea narodnicilor nu a fost una a unui grup singular sau unit, ci mai degrabă o tendinţa a unui mare număr de grupuri separate radicale, fiecare dintre ele cu propriul program politic şi economic. Rădăcinile ideologice revoluţionare puteau fi găsite în lucrările de dinaintea abolirii iobăgiei ale aristocratului Alexandr Herzen despre socialismul european şi colectivismul ţăranilor slavi. Herzen considera că societatea rusă era încă pre-industrială şi prezenta în mod idealist narodul şi obşcina (obştele săteşti) ca singurele baze ale schimbărilor revoluţionare, de vreme ce, în acele timpuri, ţării îi lipsea un proletariat industrial suficient de numeros şi de organizat.
Alţi gânditori au afirmat că ţăranii ruşi era o forţă extrem de conservatoare, loiali numai propriilor familii, sate sau obşti. Aceşti gânditori considerau că ţăranii erau interesaţi numai de proprietatea lor funciară şi că erau nepăsători, sau se oponeau democraţiei şi liberalismului vest-european. Ideologii ruşi de mai târziu au pus accentul pe o elită revoluţionară, concept care şi-a găsit aplicarea practica în Revoluţia din Octombrie.
Pe 1 martie (stil vechi) 1881, Alexandru al II-lea a murit într-un antentat cu bombă pus la cale de către membrii organizaţiei Narodnaia volia, o facţiune a celui de-al doilea partid Zemlia i volia. La tron i-a urmat ţarul Alexandru al III-lea, un om profund conservator, care a fost puternic influenţat de Constantin Pobedonosţev, un a adept al guvernării autocrate.
În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, poliţia politică rusă, Ohrana, s-a dovedit foarte eficientă în înăbuşirea în întreaga ţară atât a mişcărilor revoluţionare, cât şi a celor proto-democratice. Ohranka a răvăşit întreaga intelectualitate rusă prin condamnări la închisoare sau exiluri interne sau externe. Au fost luate măsuri legislative împotriva neruşilor şi a credincioşilor altor culte decât ortodoxia rusă. Evreii ruşi au avut de suferit în mod special. Intelectualii, neruşii şi evreii au emigrat în numerose cazuri pentru a scăpa de persecuţii. Exodul intelectualilor ruşi în occident i-a pus pe aceştia în contact cu marxismul. Primul grup marxist rus a fost format în 1884, deşi nu a avut un număr semnificativ de membri până în 1898.
Într-un contrast izbitor cu stagnarea socială din deceniile al nouălea şi şi al zecelea al secolului al XIX-lea, a apărut un uriaş salt înainte al industrializării Rusiei, comparaţia făcându-se cu nivelurile tehnologice relativ scăzute ale ţării în acele timpuri. Această creştere a fost accelerată de construirea căii ferate transsiberiene în ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi de reformele aduse de "sistemul Witte ". Serghei Witte, care a fost numit ministru de finanţe în 1892, a trebuit să facă faţă unui deficit bugetar constant. El a considerat că soluţiile problemei erau dezvoltarea economică şi atragerea de investiţii străine. În 1897 el a stabilit convertibilitatea rublei în aur. Creşterea economică a fost concentrată în câteva regiuni, printre care Moscova, Sankt Peterburg, Kiev şi Baku. Aproximativ o jumătate din capitalul investit era capital străin, iar prezenţa experţilor şi antreprenorilor străini devenise vitală.
Până în 1905, grupurile revoluţionare şi-au revenit după loviturile primite cu zece ani în urmă. Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia de orientare marxistă a fost fondat în 1898, pentru ca numai după cinci ani să se rupă în două facţiuni importante: a menşevicilor şi a bolşevicilor. Vladimir Ulianov (Lenin) a publicat în 1902 lucrarea Ce este de făcut?. Partidul Socialist Revoluţionar (eserii) a fost fondat în Harkov în 1900, iar aripa sa militară, Organizaţia combatantă (Boevaia Organizaţiia), s-a făcut vinovată de asasinarea a numeroase personalităţi politice până în 1905, dar şi după acest an, printre care şi doi miniştri ai internelor, Dmitri Sergheevici Sipiaghin în 1902 şi succesorul lui, Viaceslav von Plehve, în 1904. Aceste asasinate au făcut guvernul să dea şi mai multă putere poliţiei.
Războiul ruso-japonez, foarte popular la început, a devenit în scurtă vreme o sursă de nemulţumiri populare, odată ce au apărut primele insuccese majore militare. Ţăranii nemulţumiţi de inechităţile eliberării din iobăgie s-au răsculat în întreaga ţară, dând foc la ferme. Creşterea economică din anii 1890-1900 s-a transformat în depresie, iar muncitorii au început să-şi exprime din ce în ce mai puternic revendicările economice şi politice. În 1903, o treime din armata imperială din vestul Rusiei era angajată în "acţiuni represive".
Ţarul Nicolae al II-lea s-a suit pe tron în 1894. La fel ca şi predecesorii săi, şi el s-a opus cu îndărătnicie oricăror reforme politice.
