Războiul greco-turc din 1919 – 1922, numit şi Războiul din Asia Mică, sau „Campania greacă” a Războiului de Independenţă al Turciei, sau Catastrofa din Asia Mică, a fost o serie de evenimente militare care a apărut în perioada de partiţionare a Imperiului Otoman de după încheierea Primului Război Mondial (mai 1919 – octombrie 1922). La acest conflict au participat pe de-o parte Grecia şi pe de alta Mişcarea Naţională Turcă, cea care avea să fondeze Republica Turcia.
Grecii au declanşat conflictul deoarece premierul britanic David Lloyd George promisese Atenei importante câştiguri teritoriale în dauna Imperiului Otoman, în condiţiile în care elenii ar fi participat la luptele primei conflagraţii mondiale de partea Aliaţilor. La sfârşitul războiului greco-turci, grecii au fos nevoiţi să cedeze toate câştigurile teritoriale, să revină la frontierele antebelice şi să accepte schimburile de populaţie cu nou înfiinţat Republica Turcia, în conformitate cu prevederile Tratatului de pace de la Lausanne.
Eşecul campaniilor militare antiturce (greceşti, armeneşti şi franceze) i-a forţat Aliaţi să abandoneze Tratatul de la Sèvres. În schimb, ei au negociat cu turcii noul Tratat de la Lausanne. Prin acest nou tratat, Aliaţii au recunoscut independenţa Republicii Turcia şi suveranitatea acesteia asupra Traciei Răsăritene şi Anatoliei.
Contextul geopolitic al acestui conflict este legat de împărţirea Imperiului Otoman, care la rândul lui era o consecinţă directă a înfrângerii Imperiului Otoman în timpul luptelor Primului Război Mondial. Antanta a permis Greciei să-şi debarce forţele la Smirna, ca parte a înţelegerilor de împărţire a Imperiului Otoman. În timpul războiului, guvernul otoman s-a prăbuşit complet, iar Imperiul Otoman a fost împărţit între puterile învingătoare odată cu semnarea Tratatului de la Sevres pe 10 august 1920.
Au existat mai multe înţelegeri secrete cu privire la împărţirea Imperiului Otoman după încheierea războiului. Puterile Antantei au făcut promisiuni contradictorii Greciei cu privire la aranjamentele postbelice din Asia Mica [6]
În timpul negocierilor Conferinţei de Pace de la Paris, Eleftherios Venizelos a încercat să impună realizarea Marii Idei, care ar fi trebuit să cuprindă toate comunităţile elene din Epirul de nord-est, Tracia şi Asia Mică. Aliaţii occidentali, în special premierul britanic David Lloyd George, promiseseră Greciei importante câştiguri teritoriale în dauna Imperiului Otoman, în condiţiile în care elenii s-ar fi alăturat taberei Aliaţilor[7]. Astfel, grecii ar fi urmat să primească Tracia Răsăriteană, insulele Imbros (Gökçeada) şi Tenedos (Bozcaada), ca şi părţi ale Anatoliei apusene, adică teritoriul din jurul oraşului Smirna.
Repudierii de către italieni şi anglo-francezi a Acordului de la St.-Jean-de-Maurienne semnat pe 26 aprilie 1917, care stabilea limitele italienilor în Orientul Mijlociu, i s-a adăugat şi ocuparea de către greci a İzmirului (Smyrna), care fusese promis şi Italiei. Mai înainte de ocuparea Smirnei, delegaţia italiană, nemulţumită de posibilitatea ca grecii să primească controlul asupra Anatoliei apusene, a părăsit conferinţa şi nu s-a întors la Paris decât pe 5 mai. Absenţa delegaţiei italiene a permis britanicilor să-i convingă pe francezi şi americani să accepte pretenţiile grecilor în Anatolia.
Există o serie de istorici care consideră că ocuparea de către greci a Smyrna a fost evenimentul care a dus la crearea Mişcării Naţionale Turce. De exemplu, Arnold J. Toynbee consideră că[8] războiul dintre Turcia şi Grecia a fost unul cu caracter defensiv, pentru salvarea teritoriului naţional din Anatolia. Mai mult, războiul a fost rezultatul politicii imperialiste aliate într-un stat ale cărei resurse militare au fost subestimate. În concluzie, războiul a fost provocat de invazia nedorită a armatei elene de ocupaţie.
Unul dintre motivele invocate de guvernul elen pentru lansarea expediţiei din Asia Mică era acelă că exista o importantă comunitate ortodoxă vorbitoare de limbă greacă care locuia în Anatolia şi care avea nevoie de protecţie. Grecii locuiau în Asia Mică încă din antichitate, iar, mai înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, cam 2,5 milionane de greci locuiau în Imperiul Otoman[10]. Pretenţiile Atenei conform cărora grecii ar fi reprezentat majoritatea populaţiei în teritoriile al cărui control îl dorea Grecia au fost respinse de o serie de istorici. În cartea lor despre politica externă britanică din anii primului război mondial şi din anii postbelici, Cedric James Lowe şi Michael L. Dockrill afirmă că pretenţiile grecilor sunt în cel mai bun caz discutabile. Grecii ar fi reprezentat în opinia celor doi istorici cel mult o minoritate importantă în vialetul Smirna, în mijlocul unei regiuni locuite de o majoritate covârşitoare turcă[11]. Datele precise demografice sunt greu de obţinut datorită politicii otomane de împărţire a populaţiei pe criterii religioase şi mai puţin pe criterii de limbă sau autoidentificare.
Se poate spune că temerile pentru securitatea populaţiei elene aveau unele temeiuri. În 1915, un grup naţionalist extremist nmit Junii Turci au plănuit atacuri împotriva minorităţilor din Imperiul Otoman, masacrând sute de mii de oameni. Dacă Masacrul armenilor este cel mai bine cunoscut eveniment dintre aceste atrocităţi, au mai avut loc atacuri şi împotriva grecilor din nordul şi vestul Anatoliei. Premierul elen Eleftherios Venizelos declara de altfel într-un ziar britanic [12] că Grecia nu luptă împotriva islamului, ci împotriva conducerii anacronice otomane şi a administraţiei sale corupte, sângeroase şi infame, iar obiectivul elenilor este obţinerea controlului în acele teritorii unde majoritatea populaţiei este formată din greci.
Ameninţarea la adresa minorităţii elene din Asia Mică a fost exagerată de Venizelos în timpul tratativelor de la Sèvres pentru ca să obţină sprijinul guvernelor puterilor învingătoare. De exemplu, faptul că Junii Turci nu se mai aflau la putere în timpul negocierilor făceau aceste justificări foarte puţin credibile. Cei mai mulţi lideri ai Junilor Turci fugiseră din ţară la sfârşitul războiului, iar conducerea otomană de la Constantinopole şi capitala înseşi se afla deja sub controlul britanic. Contrar scopurilor iniţiale, invazia grecilor ar putea fi considerată responsabilă pentru declanşarea atrocităţilor pe care se presupunea că trebuia să le prevină. Arnold J. Toynbee aducea acuzaţii grave la adresa politicii britanice şi elene, dar şi la deciziile Conferinţei de Pace de la Paris, care ar fi fost factorii decisivi în declanşara atrocităţilor comise de ambele tabere în timpul războiului. El afirma în cartea sa „The Western question in Greece and Turkey” că „... grecii din Pontus şi turcii din teritoriile greceşti ocupate au fost într-o oarecare măsură victimele calculelor politice eronate de la Paris ale premierilor Venizelos şi Lloyd George[13].
Războiul greco-turc din 1919 – 1922, numit şi Războiul din Asia Mică, sau „Campania greacă” a Războiului de Independenţă al Turciei, sau Catastrofa din Asia Mică, a fost o serie de evenimente militare care a apărut în perioada de partiţionare a Imperiului Otoman de după încheierea Primului Război Mondial (mai 1919 – octombrie 1922). La acest conflict au participat pe de-o parte Grecia şi pe de alta Mişcarea Naţională Turcă, cea care avea să fondeze Republica Turcia.
Grecii au declanşat conflictul deoarece premierul britanic David Lloyd George promisese Atenei importante câştiguri teritoriale în dauna Imperiului Otoman, în condiţiile în care elenii ar fi participat la luptele primei conflagraţii mondiale de partea Aliaţilor. La sfârşitul războiului greco-turci, grecii au fos nevoiţi să cedeze toate câştigurile teritoriale, să revină la frontierele antebelice şi să accepte schimburile de populaţie cu nou înfiinţat Republica Turcia, în conformitate cu prevederile Tratatului de pace de la Lausanne.
Eşecul campaniilor militare antiturce (greceşti, armeneşti şi franceze) i-a forţat Aliaţi să abandoneze Tratatul de la Sèvres. În schimb, ei au negociat cu turcii noul Tratat de la Lausanne. Prin acest nou tratat, Aliaţii au recunoscut independenţa Republicii Turcia şi suveranitatea acesteia asupra Traciei Răsăritene şi Anatoliei.
Contextul geopolitic al acestui conflict este legat de împărţirea Imperiului Otoman, care la rândul lui era o consecinţă directă a înfrângerii Imperiului Otoman în timpul luptelor Primului Război Mondial. Antanta a permis Greciei să-şi debarce forţele la Smirna, ca parte a înţelegerilor de împărţire a Imperiului Otoman. În timpul războiului, guvernul otoman s-a prăbuşit complet, iar Imperiul Otoman a fost împărţit între puterile învingătoare odată cu semnarea Tratatului de la Sevres pe 10 august 1920.
Au existat mai multe înţelegeri secrete cu privire la împărţirea Imperiului Otoman după încheierea războiului. Puterile Antantei au făcut promisiuni contradictorii Greciei cu privire la aranjamentele postbelice din Asia Mica [6]
În timpul negocierilor Conferinţei de Pace de la Paris, Eleftherios Venizelos a încercat să impună realizarea Marii Idei, care ar fi trebuit să cuprindă toate comunităţile elene din Epirul de nord-est, Tracia şi Asia Mică. Aliaţii occidentali, în special premierul britanic David Lloyd George, promiseseră Greciei importante câştiguri teritoriale în dauna Imperiului Otoman, în condiţiile în care elenii s-ar fi alăturat taberei Aliaţilor[7]. Astfel, grecii ar fi urmat să primească Tracia Răsăriteană, insulele Imbros (Gökçeada) şi Tenedos (Bozcaada), ca şi părţi ale Anatoliei apusene, adică teritoriul din jurul oraşului Smirna.
Repudierii de către italieni şi anglo-francezi a Acordului de la St.-Jean-de-Maurienne semnat pe 26 aprilie 1917, care stabilea limitele italienilor în Orientul Mijlociu, i s-a adăugat şi ocuparea de către greci a İzmirului (Smyrna), care fusese promis şi Italiei. Mai înainte de ocuparea Smirnei, delegaţia italiană, nemulţumită de posibilitatea ca grecii să primească controlul asupra Anatoliei apusene, a părăsit conferinţa şi nu s-a întors la Paris decât pe 5 mai. Absenţa delegaţiei italiene a permis britanicilor să-i convingă pe francezi şi americani să accepte pretenţiile grecilor în Anatolia.
Există o serie de istorici care consideră că ocuparea de către greci a Smyrna a fost evenimentul care a dus la crearea Mişcării Naţionale Turce. De exemplu, Arnold J. Toynbee consideră că[8] războiul dintre Turcia şi Grecia a fost unul cu caracter defensiv, pentru salvarea teritoriului naţional din Anatolia. Mai mult, războiul a fost rezultatul politicii imperialiste aliate într-un stat ale cărei resurse militare au fost subestimate. În concluzie, războiul a fost provocat de invazia nedorită a armatei elene de ocupaţie.
Unul dintre motivele invocate de guvernul elen pentru lansarea expediţiei din Asia Mică era acelă că exista o importantă comunitate ortodoxă vorbitoare de limbă greacă care locuia în Anatolia şi care avea nevoie de protecţie. Grecii locuiau în Asia Mică încă din antichitate, iar, mai înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, cam 2,5 milionane de greci locuiau în Imperiul Otoman[10]. Pretenţiile Atenei conform cărora grecii ar fi reprezentat majoritatea populaţiei în teritoriile al cărui control îl dorea Grecia au fost respinse de o serie de istorici. În cartea lor despre politica externă britanică din anii primului război mondial şi din anii postbelici, Cedric James Lowe şi Michael L. Dockrill afirmă că pretenţiile grecilor sunt în cel mai bun caz discutabile. Grecii ar fi reprezentat în opinia celor doi istorici cel mult o minoritate importantă în vialetul Smirna, în mijlocul unei regiuni locuite de o majoritate covârşitoare turcă[11]. Datele precise demografice sunt greu de obţinut datorită politicii otomane de împărţire a populaţiei pe criterii religioase şi mai puţin pe criterii de limbă sau autoidentificare.
Se poate spune că temerile pentru securitatea populaţiei elene aveau unele temeiuri. În 1915, un grup naţionalist extremist nmit Junii Turci au plănuit atacuri împotriva minorităţilor din Imperiul Otoman, masacrând sute de mii de oameni. Dacă Masacrul armenilor este cel mai bine cunoscut eveniment dintre aceste atrocităţi, au mai avut loc atacuri şi împotriva grecilor din nordul şi vestul Anatoliei. Premierul elen Eleftherios Venizelos declara de altfel într-un ziar britanic [12] că Grecia nu luptă împotriva islamului, ci împotriva conducerii anacronice otomane şi a administraţiei sale corupte, sângeroase şi infame, iar obiectivul elenilor este obţinerea controlului în acele teritorii unde majoritatea populaţiei este formată din greci.
Ameninţarea la adresa minorităţii elene din Asia Mică a fost exagerată de Venizelos în timpul tratativelor de la Sèvres pentru ca să obţină sprijinul guvernelor puterilor învingătoare. De exemplu, faptul că Junii Turci nu se mai aflau la putere în timpul negocierilor făceau aceste justificări foarte puţin credibile. Cei mai mulţi lideri ai Junilor Turci fugiseră din ţară la sfârşitul războiului, iar conducerea otomană de la Constantinopole şi capitala înseşi se afla deja sub controlul britanic. Contrar scopurilor iniţiale, invazia grecilor ar putea fi considerată responsabilă pentru declanşarea atrocităţilor pe care se presupunea că trebuia să le prevină. Arnold J. Toynbee aducea acuzaţii grave la adresa politicii britanice şi elene, dar şi la deciziile Conferinţei de Pace de la Paris, care ar fi fost factorii decisivi în declanşara atrocităţilor comise de ambele tabere în timpul războiului. El afirma în cartea sa „The Western question in Greece and Turkey” că „... grecii din Pontus şi turcii din teritoriile greceşti ocupate au fost într-o oarecare măsură victimele calculelor politice eronate de la Paris ale premierilor Venizelos şi Lloyd George[13].
