Războiul greco-italian

Războiul greco-italian (în limbile elenă: Ελληνοϊταλικός Πόλεμος Ellēnoїtalikós Pólemos ori Πόλεμος του Σαράντα Pólemos tou Saránda, "Războiul din '40", italiană: Guerra di Grecia) a fost un conflict armat dintre Italia şi Grecia, care s-a desfăşurat între 28 octombrie 1940 şi 23 aprilie 1941. Acest război a marcat începutul Campaniei din Balcani a celui de-al Doilea Război Mondial. Începând cu data de 6 aprilie 1941, Germania Nazistă a intervenit în război, acest conflict fiind cunoscut ca Bătălia Greciei. Motivele războiului se găsesc în politica expansionistă a regimului fascist italian al lui Benito Mussolini. După venirea la putere a lui Hitler în Germania, Mussolini a început să fie invidios pe succesele aliatului său şi a încercat să dovedească că şi Italia este capabilă să obţină succese asemănătoare pe arena internaţională. Italia a ocupat Albania în primăvara anului 1939 şi câteva posesiuni britanice din Africa, (în principal Somalia Britanică în vara anului 1940). Italia nu a reuşit însă să obţină succese militare de proporţia celor ale Germaniei. În plus, Mussolini dorea să reafirme dominaţia italiană în Balcani, dominaţie ameninţată de acţiunile Germaniei, (de exemplu, România intrase în sfera de interese germană, după ce acceptase protecţia Reichului în zona petrolieră din jurul Ploieştiului), dar şi să cucerească baze pe care să le folosească în atacurile împotriva bazelor bazelor britanice din estul Mediteranei. Pe 28 octombrie 1940, după ce dictatorul grec Ioannis Metaxas a respins ultimatumul italian, forţele italiene au invadat Grecia. Armata elenă a contraatacat şi i-a forţat pe invadatori să se retragă, iar, pe la mijlocul lunii decembrie, grecii au reuşit să ocupe aproape un sfert din Albania. În martie 1941, ofensiva organizată de italieni a eşuat.[5] La începutul lunii aprilie, germanii au intervenit în favoarea aliaţilor lor. Începând cu 12 aprilie, armata elenă a început să se retragă din Albania pentru a nu fi încercuită de atacurile combinate italo-germane. Totuşi, pe 20 aprilie, armata greacă din Epir a capitulat în faţa germanilor, iar pe 23 aprilie 1941 a fost semnat un armistiţiu care a pus capăt războiului. Victoria grecilor în faza iniţială a războiului (octombrie 1940) a fost prima victorie terestră aliată din cel de-al Doilea Război Mondial şi a ajutat la îmbunătăţirea moralului în toată Europa ocupată. Există istorici militari care apreciază că acest război a avut o influenţă decisivă asupra întregului război mondial, germanii fiind nevoiţi să amâne invazia planificată împotriva Uniunii Sovietice pentru a veni în ajutorul Italiei. Această amânare a făcut ca atacul german din URSS să se desfăşoare în condiţiile iernii grele ruseşti, ceea ce a dus în cele din urmă la înfrângerea suferită în faţa porţilor Moscovei. ncă de la unificarea ţării, Italia a dorit să capete statutul de „mare putere” şi să câştige hegemonia în bazinul mediteranean. Mai târziu, în timpul regimului fascist, crearea unui nou Imperiu Roman, (în care ar fi fost inclusă şi Grecia), a devenit unul dintre obiectivele lui Mussolini. Încă din primele decenii ale secolului, Albania şi Insulele Dodecaneze au devenit scena luptei dintre interesele italiene şi elene. Albania fusese încă de la înfiinţare un protectorat italian. În acelaşi timp, Grecia pretindea ocuparea zonei din sudul Albaniei (Epirul Nordic), unde locuia o importantă comunitate elenă. Italia ocupase după războiul italo-turc din 1912 insulele din sud-estul Mării Egee – Insulele Dodecanze, locuite de o populaţie compact elenă. Deşi în 1919 italienii promiseseră cedarea insulelor după semnarea acordurilor Venizelos-Tittoni, ei au revenit mai apoi şi au refuzat să-şi respecte angajamentele. Între cele două ţări avuseseră loc o serie de confruntări armate ocupării Anatoliei, iar Italia s-a plasat de partea naţionaliştilor turci în timpul războiului greco-turc din 1919-1922. Noul guvern fascist al lui Mussolini s-a folosit de pretextul uciderii unui general italian la graniţa greco-albaneză pentru a bombarda şi ocupa insula Corfu, cea mai importantă insulă din arhipelagul Ionian. Aceste insule fuseseră guvernate de Republica Veneţiei până la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi reocuparea lor era unul dintre obiectivele expansionismului italian. A urmat o perioadă de normalizare a relaţiilor dintre cele două ţări, în mod special în timpul guvernării premierului Eleftherios Venizelos (1928-1932), perioadă care a culminat cu semnarea unui „Tratat de prietenie” dintre cele două ţări pe 23 septembrie 1928. Premierul grec Venizelos a făcut eforturi mari pentru normalizarea eforturilor ţării sale cu vecinii. După semnarea „Tratatului de prietenie greco-turc” din 1930 şi a Pactului Balcanic din 1934, ameninţarea din partea Turciei, inamicului tradiţional al Greciei, a dispărut. Albania era prea slabă pentru a fi o ameninţare, iar Regatul Iugoslaviei, deşi a mai făcut periodic presiuni pentru proclamarea unei „zone libere” la Salonic, a păstrat relaţii bune cu Grecia. În plus, ambele ţări se simţeau ameninţate de Bulgaria şi revizionismul ei. Pretenţiile bulgare asupra Traciei apusene a fost o ameninţare continuă la adresa securităţii Greciei în deceniile al treilea şi al patrulea. De aceea, atunci când la putere a venit Metaxas în 1936, s-au făcut planuri pentru reorganizarea forţelor armate naţionale şi pentru construirea unei linii fortificate defensive de-a lungul frontierei greco-bulgare. Această linie a fost construită şi a fost botezată în cinstea liderului de la Atena „Linia Metaxas”. În anii care au urmat, armata a beneficiat de mari sume de bani pentru modernizare. Guvernul elen a achiziţionat arme noi pentru cele trei ramuri ale forţelor sale militare. Totuşi, principalele comenzi de armament făcute în străinătate în 1938 şi 1939 au fost onorate doar parţial. Au fost făcute planuri complexe de mobilizare şi au fost rechiziţionate stocuri importante de hrană şi alte provizii necesare în caz de război, stocate în mai multe depozite militare în toate regiunile ţării. Pe 7 aprilie 1939, trupele italiene au ocupat Albania, devenind astfel vecinul Greciei. Această acţiune a făcut ca britanicii şi francezii să ofere garanţii de securitate şi teritoriale Greciei. Invazia italiană a Albaniei a oprit desfăşurarea oricăror altor planuri ale grecilor, fiind declanşate preparativele pentru un atac italian care părea iminent. Odată cu declanşarea luptelor celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Metaxas a încercat să-şi menţină ţara în afara conflictului. În timp însă, poziţia premierului grec Metaxas a devenit progresiv mai apropiată de cea a Regatului Unit, atitudinea aceasta fiind încurajată de regele George al II-lea, un anglofil convins. În mod ironic, Metaxas era la rândul lui un germanofil, care pusese bazele de-a lungul timpului unor legături economice foarte puternice cu Reichul lui Hitler. La scurtă vreme după capitularea Franţei, Mussolini şi-a îndreptat atenţia asupra Greciei. În data de 3 iulie 1940, ginerele lui Mussolini şi totodată ministrul de externe italian Galeazzo Ciano nota în jurnalul său: „...Vasele britanice, poate chiar şi avioanele, sunt adăpostite şi realimentate în Grecia. Mussolini este furios. El a luat hotărârea să acţioneze” Pe 11 august a fost luată decizia: „Mussolini continuă să vorbească despre un atac fulgerător în Grecia pe la sfârşitul lunii septembrie”. În acelaşi timp, planul original italian de atacare a Iugoslaviei a fost abandonat, parţial datorită opoziţiei Germaniei, parţial datorită lipsei de mijloacelor de transport necesare.[6] Pe 12 octombrie 1940, Germania a ocupat câmpurile petroliere româneşti. Această acţiune, despre care nu a fost informat din timp, l-a înfuriat pe Mussolini. El a considerat iniţiativa germană ca pe o implicare a Germaniei în sud-estul Europei, o zonă pe care Italia o considera ca sfera sa exclusivă de influenţă. Trei zile mai târziu, Il Duce a convocat o şedinţă la Roma a factorilor responsabili pentru a discuta asupra atacului împotriva Greciei. Numai şeful Marelui Stat Major, mareşalul Pietro Badoglio, a ridicat obiecţiuni împotriva atacului, declarând că armata are nevoie de cel puţin 20 de divizii apte de luptă care să fie folosite la atac, dar comandantul trupelor italiene din Albania, generalul locotenent Sebastiano Visconti Prasca, a afirmat că este nevoie de doar trei divizii în prima fază a atacului (cucerirea Epirului). Mussolini a fost reasigurat de colaboratorii săi că războiul cu Grecia va fi o campanie de cel mult două săptămâni, iar ministrul de externe Ciano, (care declarase că invazia se poate baza pe o serie de personalităţi elene coruptibile), a primit sarcina să găsească un casus belli[7]. În săptămâna următoare, ţarul Boris al III-lea a fost invitat să participe la invazia împotriva Greciei, dar conducătorul Bulgariei a refuzat să-şi implice ţara în război. În Italia a fost lansată o campanie propagandistică împotriva Greciei şi au fost întreprinse o serie de acte de provocare, aşa precum au fost zborurile neautorizate în spaţiul aerian elen sau atacurile aeriene împotriva vaselor greceşti. Punctul culminant al provocărilor a fost atins în momentul în care a fost torpilat crucişătorul uşor elen Elli de către un submarin italian în portul Tinos pe 15 august 1940 (sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului). În ciuda evidenţelor, care demonstra responsabilitate italienilor, guvernul grec a anunţat că atacul a fost declanşat de un submarin a cărui naţionalitate este necunoscută. Deşi în acest fel au fost păstrate aparenţele neutralităţii, populaţia Greciei era conştientă cine a fost adevăratul făptaş.[8]. În dimineaţa zilei de 28 octombrie 1940, ambasadorul italian la Atena, Emmanuelle Grazzi, i-a înmânat lui Metaxas un mesaj ultimativ din parte lui Mussolini. În acest mesaj, Il Duce pretindea libera trecere a trupelor italiene prin Grecia către „puncte strategice” nespecificate din interiorul ţării. Grecia menţinuse relaţii prieteneşti cu Germania Nazistă, în special în domeniul economic şi premierul s-a aşteptat poate la o reacţie în sprijinul ţării sale din partea aliatului Italiei. Metaxas a respins ultimatumul cu cuvintele „Alors, c'est la guerre” („Ei bine, acesta e războiul”). Dorinţa grecilor de a rezista a putut fi rezumată într-un singur cuvânt: Οχι (Ohi), „Nu” în limba greacă. După numai câteva ore, armata italiană a declanşat atacul împotriva Greciei din bazele deţinute în Albania. Într-o alocuţiune radiodifuzată, Metaxas s-a adresat poporului elen spunând: „A venit vremea ca Grecia să lupte pentru independenţa ei. Greci, noi trebuie să ne demonstrăm demni de strămoşii noştri şi de libertatea pe care ne-a oferit-o. greci, luptaţi acum pentru patria voastră, pentru soţiile voastre, pentru copiii voştri şi pentru tradiţiile sacre. Acum, mai presus de toate, luptaţi!” [9] Aproape imediat, populaţia Greciei a ieşit pe străzi cântând cântece patriotice elene şi strigând lozinci antiitaliene. Numeroşi voluntari, bărbaţi şi femei, din toate regiunile ţării s-au înscris pe listele birourilor de recrutare ale armatei.[10] Agresiunea a unit întreaga naţiune. Chiar şi liderul Partidului Comunist Elen aflat în închisoare, Nikolaos Zachariadis, a trimis o scrisoare deschisă prin care chema la rezistenţă. Această atitudine a fost oarecum surprinzătoare, deoarece Zachariadis contravenea politicii oficiale a Cominternului şi a Uniunii Sovietice (sovieticii erau parte semnatară a Pactului de neagresiune sovieto-german). Este adevărat că Zachariadis a trimis mai târziu în alte patru scrisori în care îl acuza pe Metaxas că ar fi declanşat un război imperialist şi chema soldaţii greci să dezerteze şi să răstoarne regimul.