skip to main |
skip to sidebar
Războiul franco-turc
Războiul franco-turc ori Războiul din Cilicia (în limbile franceză: La campagne de Cilicie, turcă: Güney Cephesi (Frontul de Sud)) a fost un conflict armat dintre Forţele coloniale franceze, alături de care lupta şi Legiunea franco-armeană, şi Forţele naţionaliste turce de sub comanda Marii Adunări Naţionale a Turcie. Conflictul a fost una dintre urmările încheierii Primului Război Mondial. Franţa îşi creionase interesele în regiune prin semnarea Acordului Sykes-Picot şi a acordului franco-armean din 1916. Cel din urmă acord a permis înfiinţarea forţelor armene din cadrul armatei franceze. La sfârşitul anului 1921, Franţa avea în schimb relaţii mai bune cu naţionaliştii turci şi a încetat să mai fie solidară cu puterile Antantei, semnând Tratatul de la Ankara.
Interesul iniţial al Franţei faţă de regiunea Çukurova, deşi manifestat încă din timpul campaniei lui Napoleon din 1798 – 1800 din Egipt şi Siria, a devenit mai concentrată după achiziţia de către oamenii de afaceri francezi în contul datoriei externe a imperiului a fermei Mercimek (Mercimek Çiftliği) a sultanului Prima debarcare a francezilor a avut loc pe 17 noiembrie 1918 la Mersin, la care au participat aproximativ 15.000 de voluntari care făceau parte în cea mai mare parte din Legiunea armeană, comandaţi de 150 de ofiţeri francezi. Principalul lor obiectiv a fost ocuparea porturilor şi desfiinţarea administraţiei otomane. Pe 19 noiembrie, a fost ocupat oraşul Tarsos. Această acţiune era destinată asigurării securităţii regiunii şi pregătirii stabilirii Cartierului general al forţelor de ocupaţie la Adana. După ocuparea Ciliciei la sfârşitul anului 1918, trupele franceze au ocupat la sfârşitul anului 1919 şi provinciile Antep, Maraş şi Urfa in sudul Anatoliei, al cărui control l-au preluat de la britanici, aşa cum se stabilise mai demult. În estul extrem al regiunii, francezii au ocupat pentru o singură zi (21 noiebrie 1919) şi oraşul Mardin, după care l-au abandonat. Francezii au desemnat doi guvernatori ai Ciliciei (în limba turcă: Çukurova) ocupate: Édouard Brémond (1 ianuarie 1919 – 4 septembrie 1920) şi Julien Dufieux (septembrie 1920 – 23 decembrie 1921). În regiunile pe care le-au ocupat, francezii s-au confruntat cu rezistenţa activă a populaţiei turce din primul moment al sosirii lor, în special datorită faptului că au fost asociaţi cu obiectivele armenilor. Francezii au fost interesaţi în primul rând să-şi întărească prezenţa în Siria. Datorită presiunii naţionaliştilor turci, Cilicia a fost abandonată cu relativă uşurinţă. Controlul asupra Munţilor Taurus era un obiectiv stategic pentru Mustafa Kemal Atatürk. Soldaţii francezi nu erau familiarizaţi cu regiunile absolut diferite de cele din care proveneau şi foloseau intensiv miliţiile armene pentru obţinerea informaţiilor necesare. Naţionaliştii turci au cooperat cu triburile arabe în regiunile în care acţionau francezii. Prin comparaţie cu ameninţarea elenă, francezii îi păreau mai puţin primejdioşi lui Mustafa Kemal. El a apreciat că, dacă grecii aveau să fie înfrânţi, francezii nu aveau cum să reziste. Rezistenţa populară a turcilor a fost o mare surpriză pentru francezi. Francezii au dat vina pe britanici pentru că nu au zdrobit miliţiile populare din regiunea pe care au controlat-o până la sosirea trupelor Parisului. Mişcarea concepută de planificatorii militari francezi prin care trupele armenilor au fost mutate pe frontul de sud s-a dovedit o eroare şi un eroare de proporţii, neîmpiedicând în niciun fel înfrângerea forţelor greco-britanice de pe frontul de vest. Pe 1 noiembrie 1919, la două zile după ocuparea de către francezi a localităţii Maraş, a izbucnit aşa-numitul „incident Sütçü İmam”, în timpul căruia au fost ucişi soldaţi din Legiunea armeană şi localnici turci, incident care a declanşat lupta împotriva ocupanţilor, care s-a transformat într-un război urban în adevăratul înţeles al cuvântului. După 22 de zile de luptă, pe 11 februarie 1920, francezii au fost obligaţi să evacueze oraşul Maraş. Miliţia turcă din Maraş a continuat luptă, reuşind să elibereze câteva alte centre urbane ale regiunii, forţându-i pe francezi şi aliaţii lor armeni să evacueze oraşele unul după altul.Abdülhamid al II-lea (1.100 km2), care acoperea cu aproximaţie terenul de la porturile Yumurtalık şi Karataş până în apropierea oraşelor Kozan şi İmamoğlu.
Armata franceză s-a mutat în regiune după semnarea armistiţiului de la Mudros, în conformitate cu prevederile acordului secret Sykes-Picot. Acordul Sykes-Picott prevedea că, în afară de Siria, francezii aveau să ocupe sudul Anatoliei, unde se aflau câmpiile fertile din Çukurova (Cilicia), porturile Mersin şi İskenderun (Alexandretta) şi minele de cupru din Ergani. Pe de altă parte, britanicii erau interesaţi de câmpurile petrolifere otomane din vilayetul Mosul. Acordul secret prevedea că britanicii vor stăpâni oraşele Antep, Maraş şi Urfa până când francezii aveau să preia regiunile anatoliene alocate lor prin înţelegere.
Acordul franco-armean semnat pe 27 octombrie 1916 prevedea ajutorul Aliaţilor acordat mişcării de eliberare naţională a armenilor. Ministrul de externe francez Aristide Briand s-a folosit de acest prilej pentru recrutarea de noi soldaţi pentru atingerea obiectivelor Parisului[3]. Legiunea franco-armeană urma să fie organizată şi pusă sub comanda generalului Edmund Allenby. Armenii au luptat în Palestina, Siria (şi în Cilicia, după armistiţiul de la Mudros). Atunci când au fost de acord cu organizarea Legiunii sub comanda franceză, armenii urmărit să li se permită participarea la împărţirea Imperiului Otoman.
După semnarea Armistiţiului de la Mudros, primul lucru pe care l-a întreprins francezii a fost să ocupe minele de cărbune otomane la care investitorii de la Paris aveau acţiuni importante. Armata franceză a urmărit atât să asigure securitatea investiţiilor, cât şi asigurarea proviziilor necesare militarilor. De asemenea, o asemenea acţiune urma să împiedice distribuirea de cărbune în Anatolia în sprijinul activităţilor insurgente.
Pe 18 martie 1919, două vase militare franceze au debarcat trupe în porturile Zonguldak şi Karadeniz Ereğli de la Marea Neagră, trupe care au avut ca obiectiv ocuparea minelor de cărbune din regiune. Trupele franceze s-au retras din cele două oraşe în iunie 1920. Timp de un an de zile, ele au fost obligate să facă faţă rezistenţei populaţie turce din regiune.
Principalele operaţiuni în Tracia au vizat sprijinirea obiectivelor strategice aliate. O brigadă franceză a intrat în Constantinopol pe 12 noiembrie 1918. Pe 8 februarie 1919, generalul francez Franchet d'Esperey, comandantul şef al trupelor de ocupaţie din Imperiul Otoman, a sosit în oraş[4]. El avea să coordoneze activităţile guvernului otoman în timpul ocupaţiei.
Oraşul Bursa, fosta capitală otomană, oraş de mare importanţă în nord-vestul Anatoliei, a fost ocupat de asemenea de trupele franceze pentru o scurtă perioadă, până la marea ofensivă a armatei elene din 1920, după care a fost ocupat de greci.
Războiul franco-turc ori Războiul din Cilicia (în limbile franceză: La campagne de Cilicie, turcă: Güney Cephesi (Frontul de Sud)) a fost un conflict armat dintre Forţele coloniale franceze, alături de care lupta şi Legiunea franco-armeană, şi Forţele naţionaliste turce de sub comanda Marii Adunări Naţionale a Turcie. Conflictul a fost una dintre urmările încheierii Primului Război Mondial. Franţa îşi creionase interesele în regiune prin semnarea Acordului Sykes-Picot şi a acordului franco-armean din 1916. Cel din urmă acord a permis înfiinţarea forţelor armene din cadrul armatei franceze. La sfârşitul anului 1921, Franţa avea în schimb relaţii mai bune cu naţionaliştii turci şi a încetat să mai fie solidară cu puterile Antantei, semnând Tratatul de la Ankara.
Interesul iniţial al Franţei faţă de regiunea Çukurova, deşi manifestat încă din timpul campaniei lui Napoleon din 1798 – 1800 din Egipt şi Siria, a devenit mai concentrată după achiziţia de către oamenii de afaceri francezi în contul datoriei externe a imperiului a fermei Mercimek (Mercimek Çiftliği) a sultanului Prima debarcare a francezilor a avut loc pe 17 noiembrie 1918 la Mersin, la care au participat aproximativ 15.000 de voluntari care făceau parte în cea mai mare parte din Legiunea armeană, comandaţi de 150 de ofiţeri francezi. Principalul lor obiectiv a fost ocuparea porturilor şi desfiinţarea administraţiei otomane. Pe 19 noiembrie, a fost ocupat oraşul Tarsos. Această acţiune era destinată asigurării securităţii regiunii şi pregătirii stabilirii Cartierului general al forţelor de ocupaţie la Adana. După ocuparea Ciliciei la sfârşitul anului 1918, trupele franceze au ocupat la sfârşitul anului 1919 şi provinciile Antep, Maraş şi Urfa in sudul Anatoliei, al cărui control l-au preluat de la britanici, aşa cum se stabilise mai demult. În estul extrem al regiunii, francezii au ocupat pentru o singură zi (21 noiebrie 1919) şi oraşul Mardin, după care l-au abandonat. Francezii au desemnat doi guvernatori ai Ciliciei (în limba turcă: Çukurova) ocupate: Édouard Brémond (1 ianuarie 1919 – 4 septembrie 1920) şi Julien Dufieux (septembrie 1920 – 23 decembrie 1921). În regiunile pe care le-au ocupat, francezii s-au confruntat cu rezistenţa activă a populaţiei turce din primul moment al sosirii lor, în special datorită faptului că au fost asociaţi cu obiectivele armenilor. Francezii au fost interesaţi în primul rând să-şi întărească prezenţa în Siria. Datorită presiunii naţionaliştilor turci, Cilicia a fost abandonată cu relativă uşurinţă. Controlul asupra Munţilor Taurus era un obiectiv stategic pentru Mustafa Kemal Atatürk. Soldaţii francezi nu erau familiarizaţi cu regiunile absolut diferite de cele din care proveneau şi foloseau intensiv miliţiile armene pentru obţinerea informaţiilor necesare. Naţionaliştii turci au cooperat cu triburile arabe în regiunile în care acţionau francezii. Prin comparaţie cu ameninţarea elenă, francezii îi păreau mai puţin primejdioşi lui Mustafa Kemal. El a apreciat că, dacă grecii aveau să fie înfrânţi, francezii nu aveau cum să reziste. Rezistenţa populară a turcilor a fost o mare surpriză pentru francezi. Francezii au dat vina pe britanici pentru că nu au zdrobit miliţiile populare din regiunea pe care au controlat-o până la sosirea trupelor Parisului. Mişcarea concepută de planificatorii militari francezi prin care trupele armenilor au fost mutate pe frontul de sud s-a dovedit o eroare şi un eroare de proporţii, neîmpiedicând în niciun fel înfrângerea forţelor greco-britanice de pe frontul de vest. Pe 1 noiembrie 1919, la două zile după ocuparea de către francezi a localităţii Maraş, a izbucnit aşa-numitul „incident Sütçü İmam”, în timpul căruia au fost ucişi soldaţi din Legiunea armeană şi localnici turci, incident care a declanşat lupta împotriva ocupanţilor, care s-a transformat într-un război urban în adevăratul înţeles al cuvântului. După 22 de zile de luptă, pe 11 februarie 1920, francezii au fost obligaţi să evacueze oraşul Maraş. Miliţia turcă din Maraş a continuat luptă, reuşind să elibereze câteva alte centre urbane ale regiunii, forţându-i pe francezi şi aliaţii lor armeni să evacueze oraşele unul după altul.Abdülhamid al II-lea (1.100 km2), care acoperea cu aproximaţie terenul de la porturile Yumurtalık şi Karataş până în apropierea oraşelor Kozan şi İmamoğlu.
Armata franceză s-a mutat în regiune după semnarea armistiţiului de la Mudros, în conformitate cu prevederile acordului secret Sykes-Picot. Acordul Sykes-Picott prevedea că, în afară de Siria, francezii aveau să ocupe sudul Anatoliei, unde se aflau câmpiile fertile din Çukurova (Cilicia), porturile Mersin şi İskenderun (Alexandretta) şi minele de cupru din Ergani. Pe de altă parte, britanicii erau interesaţi de câmpurile petrolifere otomane din vilayetul Mosul. Acordul secret prevedea că britanicii vor stăpâni oraşele Antep, Maraş şi Urfa până când francezii aveau să preia regiunile anatoliene alocate lor prin înţelegere.
Acordul franco-armean semnat pe 27 octombrie 1916 prevedea ajutorul Aliaţilor acordat mişcării de eliberare naţională a armenilor. Ministrul de externe francez Aristide Briand s-a folosit de acest prilej pentru recrutarea de noi soldaţi pentru atingerea obiectivelor Parisului[3]. Legiunea franco-armeană urma să fie organizată şi pusă sub comanda generalului Edmund Allenby. Armenii au luptat în Palestina, Siria (şi în Cilicia, după armistiţiul de la Mudros). Atunci când au fost de acord cu organizarea Legiunii sub comanda franceză, armenii urmărit să li se permită participarea la împărţirea Imperiului Otoman.
După semnarea Armistiţiului de la Mudros, primul lucru pe care l-a întreprins francezii a fost să ocupe minele de cărbune otomane la care investitorii de la Paris aveau acţiuni importante. Armata franceză a urmărit atât să asigure securitatea investiţiilor, cât şi asigurarea proviziilor necesare militarilor. De asemenea, o asemenea acţiune urma să împiedice distribuirea de cărbune în Anatolia în sprijinul activităţilor insurgente.
Pe 18 martie 1919, două vase militare franceze au debarcat trupe în porturile Zonguldak şi Karadeniz Ereğli de la Marea Neagră, trupe care au avut ca obiectiv ocuparea minelor de cărbune din regiune. Trupele franceze s-au retras din cele două oraşe în iunie 1920. Timp de un an de zile, ele au fost obligate să facă faţă rezistenţei populaţie turce din regiune.
Principalele operaţiuni în Tracia au vizat sprijinirea obiectivelor strategice aliate. O brigadă franceză a intrat în Constantinopol pe 12 noiembrie 1918. Pe 8 februarie 1919, generalul francez Franchet d'Esperey, comandantul şef al trupelor de ocupaţie din Imperiul Otoman, a sosit în oraş[4]. El avea să coordoneze activităţile guvernului otoman în timpul ocupaţiei.
Oraşul Bursa, fosta capitală otomană, oraş de mare importanţă în nord-vestul Anatoliei, a fost ocupat de asemenea de trupele franceze pentru o scurtă perioadă, până la marea ofensivă a armatei elene din 1920, după care a fost ocupat de greci.
