Războiul de Optzeci de Ani, sau Revolta Olandeză ori Revoluţia Olandeză, (1568 [1] – 1648) a fost un război între cele Şaptesprezece Provincii ale Ţărilor de Jos şi Imperiul (Habsburgic) Spaniol, care a condus la crearea unui stat independent, Republica Provinciilor Unite.
La început Spania a reuşit să reprime revolta. După capturarea oraşului Brielle (Den Briel) în 1572 de către rebelii olandezi, considerată uneori ca dată a izbucnirii conflictului, revolta a renăscut. Provinciile din nord au devenit independente, mai întâi de facto, iar ulterior şi oficial, în 1648. În timpul revoltei, Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos (sau Republica Olandeză) au devenit rapid o putere a lumii secolului XVII datorită vaselelor lor comerciale, cunoscând astfel o perioadă de mare avânt economic, ştiinţific şi cultural.
Provinciile Ţărilor de Jos din sud (situate pe teritoriul de azi al Belgiei, al Luxemburgului şi al nordului Franţei) au rămas sub stăpânirea Spaniei. Represiunea continuă a spaniolilor în aceste provincii a făcut ca mare parte a elitei financiare, intelectuale şi culturale să plece în provinciile din nord, contribuind astfel la succesul Republicii Olandeze. În plus, la sfârşitul războiului, zone întinse ale Ţărilor de Jos de sud au fost pierdute de spanioli în favoarea Franţei.
În acea vreme nu se folosea încă expresia „război de independenţă”, iar secesiunea faţă de o monarhie era ceva de neconceput. Prima fază a conflictului poate fi considerată ca fiind Războiul de independenţă olandez. A doua fază a avut ca obiectiv central obţinerea oficială a recunoaşterii independenţei Ţărilor de Jos, deja stabilită de facto. Această fază a coincis cu ascensiunea Republicii Ţărilor de Jos ca putere importantă şi cu primii paşi în construirea imperiului colonial olandez.
Printr-o serie de căsătorii şi cuceriri, o succesiune de duci de Burgundia şi-a extins ducatul, formând Imperiul Burgundiei care a inclus şi cele Şaptesprezece Provincii. Deşi însuşi Ducatul Burgundia a fost pierdut în favoarea Franţei, în 1477, imperiul Burgund era încă la apogeul puterii sale, când Carol V (sau Carol Quintul) s-a născut în Gent. El a fost crescut în Ţările de Jos şi vorbea fluent neerlandeza, franceza şi spaniola, având şi cunoştinţe de germană. În 1506 a devenit conducător al statelor Burgunde, printre care şi Ţările de Jos. Apoi, în 1516, a moştenit mai multe titluri, dintre care importante fiind: rege al Aragonului şi rege al Castiliei şi Leonului, regate care împreună au devenit un imperiu întins în toată lumea odată cu colonizarea Americilor de către spanioli. În 1519 a devenit conducătorul imperiului Habsburgic, iar în 1530 a câştigat titlul de împărat al Sfântului Imperiu Roman.
Flandra era de mult o regiune prosperă şi de multă vreme râvnită de regii Franţei. Celelalte Ţări de Jos, ca regiuni în Imperiul Habsburgic, au crescut şi ele în bunăstare şi au dezvoltat activităţi antreprenoriale. Sub Carol V, Imperiul Habsburgic a devenit un imperiu întins în toată lumea, cu mari teritorii în Americi şi Europa. Teritoriile europene însă, erau presărate pe tot continentul. Controlul şi apărarea acestora erau îngreunate de împrăştierea lor şi de lungimea imensă a graniţelor. Întinsul regat era mai tot timpul în război cu vecinii din inima Europei: mai cu seamă cu Franţa (războaiele italiene) şi cu turcii în Marea Mediterană. Alte războaie erau purtate împotriva prinţilor protestanţi ai statelor germane. Ţările de Jos plăteau taxe foarte mari pentru a finanţa aceste războaie, pe care le percepeau ca inutile, iar uneori de-a dreptul dăunătoare — îndreptate fiind împotriva celor mai importanţi parteneri de afaceri ai lor.În timpul secolului XVI, protestantismul a câştigat rapid teren în nordul Europei. Ţările de Jos nu erau predominant protestante în anii 1560, dar protestanţii au constituit o minoritate importantă, care după ce iniţial a fost subiectul unei represiuni, a fost tolerată mai apoi de autorităţile locale. Într-o societate dependentă de comerţ, libertatea şi toleranţa erau considerate esenţiale. Cu toate acestea, Carol V, iar mai târziu Filip II, au simţit că este de datoria lor să lupte împotriva protestantismului, pe care îl considerau erezie. Măsurile aspre luate de ei au dus la rupturi crescânde în Ţările de Jos, unde guvernele locale s-au angajat pe direcţia unei coexistenţe paşnice. În a doua jumătate a secolului, situaţia a escaladat: Filip a trimis trupe pentru a zdrobi rebeliunea şi pentru a transforma Ţările de Jos încă o dată într-o regiune catolică.
Olandezii apreciau valorile lor calviniste umile, iar nu obiceiurile luxoase ale nobilimii catolice spaniole. Mişcarea calvinistă preţuia valori creştine precum: modestia, curăţenia spirituală, cumpătarea şi munca asiduă. Pildele simbolice din Noul Testament, care aveau în centrul lor pescari, constructori de corăbii sau alte ocupaţii simple, şi-au găsit rezonanţă printre olandezi. Elementele calviniste ale rebeliunii au reprezentat o provocare morală pentru Imperiul Spaniol.
