Războiul de 100 de Ani a fost purtat între Anglia şi Franţa în intervalul 1337-1453. Războiul de 100 de Ani nu a fost un conflict continuu, ci o serie de ostilităţi întrerupte de perioade lungi de pace.
Disputele teritoriale vizau Aquitania (cunoscută şi cu denumirea de Guyenne), un ducat în sud-vestul Franţei şi parte din regatul Franţei. Disputele teritoriale au apărut de la mijlocul secolului al XII-lea, o dată cu mariajul dintre Eleanor de Aquitania, moştenitoarea tronului ducal, şi Henric al II-lea al Angliei, regele Angliei care era şi duce al Aquitaniei. Aşadar, în ducele Aquitaniei, monarhii francezi angajaţi, începând cu Filip al II-lea, într-un proces de unificare teritorială şi limitare a autonomiilor regionale şi tendiţelor politice centrifuge, aveau un rival puternic, în spatele căruia se afla forţa economică a regatului Angliei. Din punctul de vedere al monarhiei franceze, care reuşise deja să elimine controlul regelui Angliei asupra ducatului Normandiei (din 1204),[2] situaţia Aquitaniei era prioritară. Dar problema era spinoasă şi din perspectiva monarhiei engleze. După introducerea normelor feudo-vasalice în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, ca urmare a noilor idei despre proprietate şi relaţiile dintre seniorii de diferite ranguri elaborate în nordul Italiei sub influenţa redescoperirii dreptului roman,[3] relaţia dintre regele Franţei şi ducele Aquitaniei a fost pusă şi în termeni feudali. Deşi referirile la Aquitania ca „fief” al regelui Franţei aveau un caracter tehnic, strict juridic - Aquitania fiind o formaţiune statală cu o istorie şi tradiţii de guvernare proprii, cu propriile legi şi cutume, etc., deci nu un „domeniu feudal”[4] - avocaţii regelui Franţei puteau acum invoca noile norme feudale pentru a justifica, în anumite condiţii, confiscarea ducatului. Este ceea ce s-a întâmplat în 1294, când Eduard I al Angliei a fost citat de Filip al IV-lea al Franţei să apară în faţa Parlamentului din Paris pentru a răspunde unor acuzaţii asupra unei chestiuni de graniţă. Eduard a refuzat; în consecinţă, regele Franţei a declarat ducatul confiscat. Războiul de graniţă care a urmat a fost indecis, iar în 1303 s-a revenit la status quo-ul din 1294, dar tensiunile create de situţia Aquitaniei erau evidente. Conflictul din 1294-1297, deşi limitat şi de scurtă durată, constituie un precedent direct pentru Războiul de 100 de Ani. Regii Angliei vor dori o clarificare - în sensul unei limitări - a obligaţiilor faţă de regii Franţei decurgând din deţinerea ducatului Aquitaniei.
Acestor probleme li s-au adăugat, după 1328, pretenţiile dinastice ale regelui Angliei. Prin moartea lui Carol al IV-lea fără urmaşi direcţi (1328), dinastia capeţiană se sfârşise, iar drepturile dinastice cele mai solide la tronul Franţei le avea chiar regele Angliei, Eduard al III-lea - fapt doar în aparenţă paradoxal, ţinând seama de mariajele dinastice dintre capeţieni şi Plantageneţi, care îi aduceau acum regelui Angliei temeiuri puternice pentru a viza tronul Franţei. Alegerea regelui Angliei ca rege al Franţei punea însă probleme insurmontabile pentru nobilimea şi înaltul cler francez, tocmai din prisma îndelungatei rivalităţi dintre cele două ţări şi a conflictelor recente. S-a optat aşadar pentru un candidat francez, contele de Valois - unchi al defunctului rege - încoronat la Reims ca Filip al VI-lea. Alegerea a fost justificată prin invocarea, pentru prima oară, a legii salice, care excludea transmiterea drepturilor dinastice pe linie maternă - cazul lui Eduard al III-lea, a cărui mamă Isabela era sora ultimului rege capeţian. După câţiva ani de negocieri şi tatonări, în cursul cărora Eduard l-a recunoscut pe Filip drept rege al Franţei şi i-a depus omagiul ca duce al Aquitaniei, nu s-a putut ajunge la un consens în privinţa statutului şi obligaţiilor regelui Angliei în calitatea sa de duce de Aquitania. În acest context, Eduard părea dispus să reînvie pretenţiile sale dinastice la tronul Franţei, chiar dacă doar în scopul consolidării poziţiei sale în Aquitania - cucerirea întregului regat al Franţei părând la acel moment o cauză fără sorţi de izbândă. În 1337 Filip a declarat ducatul Aquitaniei confiscat sub pretextul unor acte de rebeliune ale lui Eduard. Războiului de 100 de Ani începuse.
Războiul de 100 de Ani a fost purtat între Anglia şi Franţa în intervalul 1337-1453. Războiul de 100 de Ani nu a fost un conflict continuu, ci o serie de ostilităţi întrerupte de perioade lungi de pace.
Disputele teritoriale vizau Aquitania (cunoscută şi cu denumirea de Guyenne), un ducat în sud-vestul Franţei şi parte din regatul Franţei. Disputele teritoriale au apărut de la mijlocul secolului al XII-lea, o dată cu mariajul dintre Eleanor de Aquitania, moştenitoarea tronului ducal, şi Henric al II-lea al Angliei, regele Angliei care era şi duce al Aquitaniei. Aşadar, în ducele Aquitaniei, monarhii francezi angajaţi, începând cu Filip al II-lea, într-un proces de unificare teritorială şi limitare a autonomiilor regionale şi tendiţelor politice centrifuge, aveau un rival puternic, în spatele căruia se afla forţa economică a regatului Angliei. Din punctul de vedere al monarhiei franceze, care reuşise deja să elimine controlul regelui Angliei asupra ducatului Normandiei (din 1204),[2] situaţia Aquitaniei era prioritară. Dar problema era spinoasă şi din perspectiva monarhiei engleze. După introducerea normelor feudo-vasalice în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, ca urmare a noilor idei despre proprietate şi relaţiile dintre seniorii de diferite ranguri elaborate în nordul Italiei sub influenţa redescoperirii dreptului roman,[3] relaţia dintre regele Franţei şi ducele Aquitaniei a fost pusă şi în termeni feudali. Deşi referirile la Aquitania ca „fief” al regelui Franţei aveau un caracter tehnic, strict juridic - Aquitania fiind o formaţiune statală cu o istorie şi tradiţii de guvernare proprii, cu propriile legi şi cutume, etc., deci nu un „domeniu feudal”[4] - avocaţii regelui Franţei puteau acum invoca noile norme feudale pentru a justifica, în anumite condiţii, confiscarea ducatului. Este ceea ce s-a întâmplat în 1294, când Eduard I al Angliei a fost citat de Filip al IV-lea al Franţei să apară în faţa Parlamentului din Paris pentru a răspunde unor acuzaţii asupra unei chestiuni de graniţă. Eduard a refuzat; în consecinţă, regele Franţei a declarat ducatul confiscat. Războiul de graniţă care a urmat a fost indecis, iar în 1303 s-a revenit la status quo-ul din 1294, dar tensiunile create de situţia Aquitaniei erau evidente. Conflictul din 1294-1297, deşi limitat şi de scurtă durată, constituie un precedent direct pentru Războiul de 100 de Ani. Regii Angliei vor dori o clarificare - în sensul unei limitări - a obligaţiilor faţă de regii Franţei decurgând din deţinerea ducatului Aquitaniei.
Acestor probleme li s-au adăugat, după 1328, pretenţiile dinastice ale regelui Angliei. Prin moartea lui Carol al IV-lea fără urmaşi direcţi (1328), dinastia capeţiană se sfârşise, iar drepturile dinastice cele mai solide la tronul Franţei le avea chiar regele Angliei, Eduard al III-lea - fapt doar în aparenţă paradoxal, ţinând seama de mariajele dinastice dintre capeţieni şi Plantageneţi, care îi aduceau acum regelui Angliei temeiuri puternice pentru a viza tronul Franţei. Alegerea regelui Angliei ca rege al Franţei punea însă probleme insurmontabile pentru nobilimea şi înaltul cler francez, tocmai din prisma îndelungatei rivalităţi dintre cele două ţări şi a conflictelor recente. S-a optat aşadar pentru un candidat francez, contele de Valois - unchi al defunctului rege - încoronat la Reims ca Filip al VI-lea. Alegerea a fost justificată prin invocarea, pentru prima oară, a legii salice, care excludea transmiterea drepturilor dinastice pe linie maternă - cazul lui Eduard al III-lea, a cărui mamă Isabela era sora ultimului rege capeţian. După câţiva ani de negocieri şi tatonări, în cursul cărora Eduard l-a recunoscut pe Filip drept rege al Franţei şi i-a depus omagiul ca duce al Aquitaniei, nu s-a putut ajunge la un consens în privinţa statutului şi obligaţiilor regelui Angliei în calitatea sa de duce de Aquitania. În acest context, Eduard părea dispus să reînvie pretenţiile sale dinastice la tronul Franţei, chiar dacă doar în scopul consolidării poziţiei sale în Aquitania - cucerirea întregului regat al Franţei părând la acel moment o cauză fără sorţi de izbândă. În 1337 Filip a declarat ducatul Aquitaniei confiscat sub pretextul unor acte de rebeliune ale lui Eduard. Războiului de 100 de Ani începuse.
