Războiul Civil Spaniol, care a durat de la 17 iulie 1936 până la 1 aprilie 1939, a fost un conflict în care forţele franchiste sau naţionaliste, conduse de generalul Francisco Franco au învins forţele Republicane sau Legaliste – cuprinzând liberali anticlerici, socialişti, comunişti, anarhişti şi autonomişti – ale celei de a doua Republici Spaniole.
Republicanii au obţinut sprijinul Uniunii Sovietice şi al Mexicului, iar naţionaliştii au fost susţinuţi de Italia fascistă, Germania nazistă şi de Portugalia vecină.
Războiul a crescut tensiunile din perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial şi a fost văzut ca o confruntare indirectă între Uniunea Sovietică comunistă şi axa fascistă germano-italiană. S-a recurs la tancuri şi la bombardamente ale oraşelor, cum avea să se întâmple şi în cazul conflagraţiei mondiale ulterioare. Mass-media au atras un nivel de atenţie fără precedent asupra conflictului, mari scriitori precum Ernest Hemingway şi George Orwell scriind despre acesta. Războiul a rămas în istorie pentru pasiunile şi conflictele politice pe care le-a angajat, dar şi atrocităţile comise de ambele tabere. Ambele părţi au masacrat numeroşi civili pentru convingerile lor politice, şi, după terminarea războiului, republicanii au continuat să fie persecutaţi de naţionaliştii învingători.
Războiul a avut mai multe cauze, multe dintre acestea fiind tensiuni existente de multă vreme şi care au escaladat de-a lungul anilor.
Secolul al XIX-lea a fost o perioadă foarte agitată în Spania, unde s-au desfăşurat numeroase războaie civile şi revolte, provocate atât de reformişti, cât şi de conservatori, în tentativa de a se înlătura reciproc de la putere. Forţele liberale care au preluat puterea pentru prima oară după Constituţia spaniolă din 1812 urmăreau să abolească monarhia absolutistă a vechiului regim şi să înfiinţeze un stat liberal. Cele mai tradiţionaliste segmente ale spectrului politic spaniol au încercat sistematic să blocheze aceste reforme şi să susţină monarhia. Carliştii – susţinători ai Infantelui Carlos şi ai urmaşilor acestuia – s-au unit sub lozinca „Dumnezeu, Ţara şi Regele” şi au luptat pentru cauza tradiţiei spaniole (absolutismul şi catolicism) împotriva liberalismului şi ulterior republicanismului guvernelor spaniole din acea perioadă. Carliştii, uneori (inclusiv în perioada războaielor carliste), s-au aliat cu naţionaliştii (a nu se confunda cu naţionaliştii din Războiul Civil) în încercarea de a restaura drepturile istorice (şi pentru a obţine autonomie regională sporită) acordate de fuero din Ţara Bascilor şi Catalonia. În plus, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, liberalismul a fost depăşit în aripa stângă a spectrului politic de diferite tipuri de socialism şi mai ales de anarhism, mult mai puternic şi mai numeros în Spania decât oriunde altundeva în Europa, cu excepţia (poate) a Rusiei.
Spania a experimentat mai multe sisteme de guvernare diferite în perioada dintre războaiele napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea şi izbucnirea războiului civil. În mare parte din secolul al XIX-lea, Spania a fost monarhie constituţională, dar sub atacuri din diferite direcţii. Prima republică spaniolă, fondată în 1873, a fost de scurtă durată. Monarhia lui Alfonso al XIII-lea a durat din 1887 până în 1931, dar, după 1923, a fost susţinută de dictatura militară a lui Miguel Primo de Rivera. În urma înlăturării lui Primo de Rivera în 1930, monarhia nu a mai putut păstra puterea şi în 1931 a fost declarată a doua republică spaniolă. Această republică a ajuns în curând să fie guvernată de o coaliţie de centru-stânga. Au fost adoptate mai multe reforme controversate, cum ar fi legea agrară din 1932, prin care s-a împărţit pământ ţăranilor săraci. Milioane de spanioli trăiau sub limita sărăciei sub controlul strâns al aristocraţilor proprietari de pământuri într-un sistem cvasifeudal. Aceste reforme, împreună cu alte legi împotriva clerului, şi cu reforme (cu reduceri de personal) în domeniul militar, au creat o opoziţie puternică.
Constituţia Republicii Spaniole din 1931 a fost adoptată la data de 9 decembrie 1931 de către Curtea Constituţională, după alegerile generale spaniole din 1931, care a urmat proclamării celei de-a doua republici, şi a rămas în vigoare până la sfârşitul războiului civil din Spania în 1939. Republica Spaniolă din exil a continuat s-o recunoască până în 1977, când procesul politic al aşa-numitei tranziţii spaniole a permis elaborarea unei noi Constituţii democratice.
Constituţia era organizată în 9 capitole (125 de articole în total), precum şi două dispoziţii tranzitorii.
La 28 iunie 1931, în Spania s-au organizat alegeri pentru Curtea Constituţională a celei de-a doua Republici Spaniole. Cea de-a doua rundă a alegerilor, cu diferite alegeri a fost între 12 iulie şi 8 noiembrie. La alegeri au participat inclusiv PSOE, Lerroux (radicalii), radical-socialiştii, progresiştii (Dreptul Liberal Republican) şi Republicanii.
Alegerile au avut ca rezultat o victorie răsunătoare pentru republicanii-socialişti. Republicanii de dreapta şi centru (cu excepţia radicalilor) au rămas cu un singur mandat, în timp ce dreapta-monarhică a suferit un serios pas înapoi. Ca rezultat cea mai mare parte a locurilor din Parlament (nucleul s-a format în jurul socialiştilor şi al radical-socialiştilor republicani de la începutul anului şi radicalii progresişti din coaliţia de stânga) a condus la aşa-numitul " biennium reformist" între anii 1931 şi 1933.
Nu există unanimitate cu privire la afilierea politică a tuturor parlamentarilor.
Războiul Civil Spaniol, care a durat de la 17 iulie 1936 până la 1 aprilie 1939, a fost un conflict în care forţele franchiste sau naţionaliste, conduse de generalul Francisco Franco au învins forţele Republicane sau Legaliste – cuprinzând liberali anticlerici, socialişti, comunişti, anarhişti şi autonomişti – ale celei de a doua Republici Spaniole.
Republicanii au obţinut sprijinul Uniunii Sovietice şi al Mexicului, iar naţionaliştii au fost susţinuţi de Italia fascistă, Germania nazistă şi de Portugalia vecină.
Războiul a crescut tensiunile din perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial şi a fost văzut ca o confruntare indirectă între Uniunea Sovietică comunistă şi axa fascistă germano-italiană. S-a recurs la tancuri şi la bombardamente ale oraşelor, cum avea să se întâmple şi în cazul conflagraţiei mondiale ulterioare. Mass-media au atras un nivel de atenţie fără precedent asupra conflictului, mari scriitori precum Ernest Hemingway şi George Orwell scriind despre acesta. Războiul a rămas în istorie pentru pasiunile şi conflictele politice pe care le-a angajat, dar şi atrocităţile comise de ambele tabere. Ambele părţi au masacrat numeroşi civili pentru convingerile lor politice, şi, după terminarea războiului, republicanii au continuat să fie persecutaţi de naţionaliştii învingători.
Războiul a avut mai multe cauze, multe dintre acestea fiind tensiuni existente de multă vreme şi care au escaladat de-a lungul anilor.
Secolul al XIX-lea a fost o perioadă foarte agitată în Spania, unde s-au desfăşurat numeroase războaie civile şi revolte, provocate atât de reformişti, cât şi de conservatori, în tentativa de a se înlătura reciproc de la putere. Forţele liberale care au preluat puterea pentru prima oară după Constituţia spaniolă din 1812 urmăreau să abolească monarhia absolutistă a vechiului regim şi să înfiinţeze un stat liberal. Cele mai tradiţionaliste segmente ale spectrului politic spaniol au încercat sistematic să blocheze aceste reforme şi să susţină monarhia. Carliştii – susţinători ai Infantelui Carlos şi ai urmaşilor acestuia – s-au unit sub lozinca „Dumnezeu, Ţara şi Regele” şi au luptat pentru cauza tradiţiei spaniole (absolutismul şi catolicism) împotriva liberalismului şi ulterior republicanismului guvernelor spaniole din acea perioadă. Carliştii, uneori (inclusiv în perioada războaielor carliste), s-au aliat cu naţionaliştii (a nu se confunda cu naţionaliştii din Războiul Civil) în încercarea de a restaura drepturile istorice (şi pentru a obţine autonomie regională sporită) acordate de fuero din Ţara Bascilor şi Catalonia. În plus, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, liberalismul a fost depăşit în aripa stângă a spectrului politic de diferite tipuri de socialism şi mai ales de anarhism, mult mai puternic şi mai numeros în Spania decât oriunde altundeva în Europa, cu excepţia (poate) a Rusiei.
Spania a experimentat mai multe sisteme de guvernare diferite în perioada dintre războaiele napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea şi izbucnirea războiului civil. În mare parte din secolul al XIX-lea, Spania a fost monarhie constituţională, dar sub atacuri din diferite direcţii. Prima republică spaniolă, fondată în 1873, a fost de scurtă durată. Monarhia lui Alfonso al XIII-lea a durat din 1887 până în 1931, dar, după 1923, a fost susţinută de dictatura militară a lui Miguel Primo de Rivera. În urma înlăturării lui Primo de Rivera în 1930, monarhia nu a mai putut păstra puterea şi în 1931 a fost declarată a doua republică spaniolă. Această republică a ajuns în curând să fie guvernată de o coaliţie de centru-stânga. Au fost adoptate mai multe reforme controversate, cum ar fi legea agrară din 1932, prin care s-a împărţit pământ ţăranilor săraci. Milioane de spanioli trăiau sub limita sărăciei sub controlul strâns al aristocraţilor proprietari de pământuri într-un sistem cvasifeudal. Aceste reforme, împreună cu alte legi împotriva clerului, şi cu reforme (cu reduceri de personal) în domeniul militar, au creat o opoziţie puternică.
Constituţia Republicii Spaniole din 1931 a fost adoptată la data de 9 decembrie 1931 de către Curtea Constituţională, după alegerile generale spaniole din 1931, care a urmat proclamării celei de-a doua republici, şi a rămas în vigoare până la sfârşitul războiului civil din Spania în 1939. Republica Spaniolă din exil a continuat s-o recunoască până în 1977, când procesul politic al aşa-numitei tranziţii spaniole a permis elaborarea unei noi Constituţii democratice.
Constituţia era organizată în 9 capitole (125 de articole în total), precum şi două dispoziţii tranzitorii.
La 28 iunie 1931, în Spania s-au organizat alegeri pentru Curtea Constituţională a celei de-a doua Republici Spaniole. Cea de-a doua rundă a alegerilor, cu diferite alegeri a fost între 12 iulie şi 8 noiembrie. La alegeri au participat inclusiv PSOE, Lerroux (radicalii), radical-socialiştii, progresiştii (Dreptul Liberal Republican) şi Republicanii.
Alegerile au avut ca rezultat o victorie răsunătoare pentru republicanii-socialişti. Republicanii de dreapta şi centru (cu excepţia radicalilor) au rămas cu un singur mandat, în timp ce dreapta-monarhică a suferit un serios pas înapoi. Ca rezultat cea mai mare parte a locurilor din Parlament (nucleul s-a format în jurul socialiştilor şi al radical-socialiştilor republicani de la începutul anului şi radicalii progresişti din coaliţia de stânga) a condus la aşa-numitul " biennium reformist" între anii 1931 şi 1933.
Nu există unanimitate cu privire la afilierea politică a tuturor parlamentarilor.
