În cadrul Războiului celei de-a Şasea Coaliţii (1813 - 1814), o coaliţie formată din Imperiul Austriac, Regatul Prusiei, Imperiul Rus, Suedia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei şi un număr de state germane a învins în final Primul Imperiu Francez şi l-a obligat pe Împăratul Napoleon I să abdice şi să plece în exil pe insula Elba.
După dezastruoasa campanie napoleoniană din Rusia, în februarie-martie se încheagă noua Coaliţie europeană, Prusia alăturându-se Rusiei, Marii Britanii şi rebelilor din Spania şi Regatul Portugaliei. Două o serie de victorii ale lui Napoleon la Lützen şi Bautzen, în august, Austria şi Suedia se alătură Coaliţiei, urmate de Bavaria, în octombrie. Cu armatele reorganizate după standardele napoleoniene, forţele coalizate s-au masat în Germania centrală. Două o victorie zdrobitoare a lui Napoleon la Dresda, Aliaţii şi-au schimbat strategia şi au evitat să mai lupte împotriva armatei principale conduse de Împărat, concentrându-se pe a lupta împotriva corpurilor de armată ale Mareşalilor săi, pe care au reuşit să îi învingă într-o serie de bătălii, slăbind decisiv armata franceză. Ca atare, în octombrie 1813, Napoleon decide să îşi adune toate forţele pentru o bătălie decisivă la bătălie de la Leipzig (cunoscută şi ca „Bătălia Naţiunilor”). Aceasta urma să fie cea mai mare bătălie a Războaielor napoleoniene şi cea mai mare din istorie până la Primul Război Mondial. Trădat de aliaţii săi saxoni, sub presiunea crescândă a unui inamic mult superior numeric, Napoleon este nevoit să se retragă spre Franţa.
Ultima etapă a războiului, apărarea Franţei, este deseori considerată a fi cea mai impresionantă campanie napoleoniană, deoarece Împăratul a învins şi respins în numeroase rânduri armate mult superioare numeric. În cele din urmă, în ciuda acestor victorii tactice, înfrângerile anterioare suferite de Napoleon în Rusia şi Germania s-au dovedit a fi fatale, iar aliaţii au ocupat Parisul, forţând abdicarea acestui la 6 aprilie 1814 şi restaurând dinastia Bourbon. Tratatul de la Paris de la 30 mai 1814 reduce Franţa la frontierele din 1792.
După dezastruoasa retragere din Rusia, resturile Marii Armate reuşesc să treacă fluviul Niemen pe 13 decembrie, urmăriţi de o armată rusă superioară numeric dar la fel de epuizată. Comandanţii francezii şi mai ales comandantul armatei, Mareşalul Murat nu reuşesc să reorganizeze trupele pentru a reconstitui o forţă militară viabilă, astfel că, neameninţată, Prusia se pregăteşte de război şi se alătură Coaliţiei.
Campania se desfăşoară în Saxonia, debutând pe 28 aprilie 1813 la Saale şi apoi la Weissenfels, în urma căreia Mareşalul francez Bessières, comandant al cavaleriei, este ucis de o ghiulea. Urmează, pe 2 mai, o victorie franceză importantă la Lützen, care însă nu poate fi exploatată, din lipsă de cavalerie. Lipsa cailor, consecinţă a dezastrului din Rusia, va marca profund soarta acestei campanii. Urmare a victoriei de la Lützen, regele Saxoniei se poate întoarce în capitala sa, Dresda, în timp ce Imperiul Austriac dă semne că s-ar putea alătura Coaliţiei. Napoleon învinge din nou armata Coaliţiei la Bautzen şi Würschen şi începe urmărirea armatei învinse, respinse în Silezia. În timpul acestei urmăriri, pe 22 mai, Marele Mareşal Duroc, prieten apropiat al Împăratului, este rănit mortal. Pe 27 mai, francezii câştigă o altă victorie la Liegnitz şi apoi combatanţii semnează un armistiţiu, la Pleiswitz, valabil între 4 iunie şi 20 iulie, prelungit ulterior până la 10 august şi care va avantaja mai mult Coaliţia, căreia i se alătură Austria şi Suedia.
În acelaşi timp, în Spania, francezii duceau o luptă din ce în ce mai disperată împotriva gherilelor spaniole, a armatei regulate britanice, a armatei spaniole şi a cele portugheze. În iunie, Mareşalul Suchet învinge armata britanică la Tarragona, dar Mareşalul Jourdan şi regele José I al Spaniei sunt învinşi decisiv de Ducele de Wellington la Vittoria şi armatele franceze evacuează Spania.
Campania reîncepe la sfârşitul în august, ambele tabere aliniind peste 400,000 de oameni fiecare, dar Coaliţia urmând să primească întăriri suplimentare. Pe 12 august, Austria declară război Franţei. În timp ce Napoleon îşi organizează trupele în jurul Dresdei, Coaliţia îşi împarte forţele în trei armate: 200,000 de oameni în Boemia (Schwarzenberg); 100,000 în jurul Berlinului (Bernadotte) şi încă 100,000 în Silezia (Blücher). Generalul francez Moreau, un opozant al lui Napoleon, se alătură aliaţilor şi este numit Feldmareşal în armata rusă, dar urma să fie rănit mortal la 27 august, la nici o lună după ce s-a alăturat Coaliţiei.
Pe 18 august, Mareşalul Davout câştigă la Lauenburg, dar, 3 zile mai târziu, Napoleon nu îl poate învinge la Katzbach pe Blücher, care se retrage atunci când Împăratul îl atacă. Pe 23 august, Bernadotte îl învinge pe Mareşalul Oudinot la Gross Beeren, iar Blücher îl bate pe Mareşalul MacDonald la Katzbach. În acest timp, Napoleon atacă Armata Boemiei la Dresda, învingând-o şi producându-i pierderi grele. O stare proastă de sănătate a Împăratului şi lipsa unei cavalerii suficiente permit armatei lui Schwarzenberg să se retragă, evitând distrugerea. Pe 30 august, armata franceză suferă un dezastru, generalul Vandamme fiind învins şi capturat, împreună cu două treimi din corpul său de armată la Kulm. În timp ce Napoleon îl bătea pe Blücher la Neisse, pe 5 septembrie, o altă înfrângere, de această dată a Mareşalului Ney la Dennewitz, sileşte Bavaria să părăsească tabăra franceză, încheind un armistiţiu cu Coaliţia.
Francezii suferă o înfrângere dezastruoasă la Kulm
Bătălia de la Leipzig - Napoleon este învins decisiv
Înfrângerile Mareşalilor dintre 23 august şi 6 septembrie au anulat practic succesul Împăratului de la Dresda, astfel că acesta din urmă, înţelegând strategia Coaliţiei, şi-o schimbă radical pe a sa, decizând replierea forţelor sale la Leipzig, nu înainte de a-l mai bate odată pe Blücher la Düben pe 10 octombrie. Împăratul nu mai dispune decât de 260,000 de oameni, din care 40,000 sunt sub comanda lui Davout, care este asediat dar rezistă la Hamburg. Urmărindu-l pe Blücher, aflat permanent în retragere în faţa Împăratului, acesta din urmă nu îl poate împiedica pe prusac să facă joncţiunea cu Bernadotte şi cele două armate îi atacă pe francezi la Leipzig, primind curând şi ajutorul austriecilor. În trei zile de lupte (16 - 19 octombrie), Napoleon, cu doar 160,000 de oameni, ţine un timp piept celor peste 320,000 de Aliaţi. Copleşit, Napoleon este abandonat în plină luptă de aliaţii săi saxoni, care trec în tabăra inamicului. Francezii se retrag în dezordine spre Franţa, lăsând în urmă 50,000 de morţi, răniţi şi prizonieri, pierzându-l şi pe Mareşalul Poniatowski, înecat în timpul disperatei retrageri. Bavaria trece în tabăra Coaliţiei şi, în retragere spre Franţa, Napoleon învinge armata bavareză la Hanau, înainte de a trece Rinul pe la Mainz.
În acest timp, viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais, învingea o armată austriacă în nordul Italiei, la Bassano, dar toţi aliaţii germani ai Franţei trec în tabăra Coaliţiei. Pe 10 noiembrie, Wellington, trecut cu armata sa anglo-iberică în sud-vestul Franţei, îl atacă pe Mareşalul Soult la Nivelle, obligându-l să se retragă spre Bayonne, iar o zi mai târziu Mareşalul Gouvion St-Cyr capitulează la Dresda. Deşi, viceregele Eugène mai câştigă odată împotriva austriecilor la Caldiero, situaţia francezilor este din ce în ce mai gravă: negocierile de pace eşuează, generalul Rapp capitulează la Dantzig, după 7 luni de asediu, austriecii invadează Elveţia şi apoi Alsacia, la mijlocul lui decembrie. Prin Tratatul de la Valençay, Franţa recunoaşte dreptul lui Ferdinand al VII-lea asupra tronului Spaniei, fapt ce echivalează cu recunoaşterea înfrângerii în războiul iberic.
În cadrul Războiului celei de-a Şasea Coaliţii (1813 - 1814), o coaliţie formată din Imperiul Austriac, Regatul Prusiei, Imperiul Rus, Suedia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei şi un număr de state germane a învins în final Primul Imperiu Francez şi l-a obligat pe Împăratul Napoleon I să abdice şi să plece în exil pe insula Elba.
După dezastruoasa campanie napoleoniană din Rusia, în februarie-martie se încheagă noua Coaliţie europeană, Prusia alăturându-se Rusiei, Marii Britanii şi rebelilor din Spania şi Regatul Portugaliei. Două o serie de victorii ale lui Napoleon la Lützen şi Bautzen, în august, Austria şi Suedia se alătură Coaliţiei, urmate de Bavaria, în octombrie. Cu armatele reorganizate după standardele napoleoniene, forţele coalizate s-au masat în Germania centrală. Două o victorie zdrobitoare a lui Napoleon la Dresda, Aliaţii şi-au schimbat strategia şi au evitat să mai lupte împotriva armatei principale conduse de Împărat, concentrându-se pe a lupta împotriva corpurilor de armată ale Mareşalilor săi, pe care au reuşit să îi învingă într-o serie de bătălii, slăbind decisiv armata franceză. Ca atare, în octombrie 1813, Napoleon decide să îşi adune toate forţele pentru o bătălie decisivă la bătălie de la Leipzig (cunoscută şi ca „Bătălia Naţiunilor”). Aceasta urma să fie cea mai mare bătălie a Războaielor napoleoniene şi cea mai mare din istorie până la Primul Război Mondial. Trădat de aliaţii săi saxoni, sub presiunea crescândă a unui inamic mult superior numeric, Napoleon este nevoit să se retragă spre Franţa.
Ultima etapă a războiului, apărarea Franţei, este deseori considerată a fi cea mai impresionantă campanie napoleoniană, deoarece Împăratul a învins şi respins în numeroase rânduri armate mult superioare numeric. În cele din urmă, în ciuda acestor victorii tactice, înfrângerile anterioare suferite de Napoleon în Rusia şi Germania s-au dovedit a fi fatale, iar aliaţii au ocupat Parisul, forţând abdicarea acestui la 6 aprilie 1814 şi restaurând dinastia Bourbon. Tratatul de la Paris de la 30 mai 1814 reduce Franţa la frontierele din 1792.
După dezastruoasa retragere din Rusia, resturile Marii Armate reuşesc să treacă fluviul Niemen pe 13 decembrie, urmăriţi de o armată rusă superioară numeric dar la fel de epuizată. Comandanţii francezii şi mai ales comandantul armatei, Mareşalul Murat nu reuşesc să reorganizeze trupele pentru a reconstitui o forţă militară viabilă, astfel că, neameninţată, Prusia se pregăteşte de război şi se alătură Coaliţiei.
Campania se desfăşoară în Saxonia, debutând pe 28 aprilie 1813 la Saale şi apoi la Weissenfels, în urma căreia Mareşalul francez Bessières, comandant al cavaleriei, este ucis de o ghiulea. Urmează, pe 2 mai, o victorie franceză importantă la Lützen, care însă nu poate fi exploatată, din lipsă de cavalerie. Lipsa cailor, consecinţă a dezastrului din Rusia, va marca profund soarta acestei campanii. Urmare a victoriei de la Lützen, regele Saxoniei se poate întoarce în capitala sa, Dresda, în timp ce Imperiul Austriac dă semne că s-ar putea alătura Coaliţiei. Napoleon învinge din nou armata Coaliţiei la Bautzen şi Würschen şi începe urmărirea armatei învinse, respinse în Silezia. În timpul acestei urmăriri, pe 22 mai, Marele Mareşal Duroc, prieten apropiat al Împăratului, este rănit mortal. Pe 27 mai, francezii câştigă o altă victorie la Liegnitz şi apoi combatanţii semnează un armistiţiu, la Pleiswitz, valabil între 4 iunie şi 20 iulie, prelungit ulterior până la 10 august şi care va avantaja mai mult Coaliţia, căreia i se alătură Austria şi Suedia.
În acelaşi timp, în Spania, francezii duceau o luptă din ce în ce mai disperată împotriva gherilelor spaniole, a armatei regulate britanice, a armatei spaniole şi a cele portugheze. În iunie, Mareşalul Suchet învinge armata britanică la Tarragona, dar Mareşalul Jourdan şi regele José I al Spaniei sunt învinşi decisiv de Ducele de Wellington la Vittoria şi armatele franceze evacuează Spania.
Campania reîncepe la sfârşitul în august, ambele tabere aliniind peste 400,000 de oameni fiecare, dar Coaliţia urmând să primească întăriri suplimentare. Pe 12 august, Austria declară război Franţei. În timp ce Napoleon îşi organizează trupele în jurul Dresdei, Coaliţia îşi împarte forţele în trei armate: 200,000 de oameni în Boemia (Schwarzenberg); 100,000 în jurul Berlinului (Bernadotte) şi încă 100,000 în Silezia (Blücher). Generalul francez Moreau, un opozant al lui Napoleon, se alătură aliaţilor şi este numit Feldmareşal în armata rusă, dar urma să fie rănit mortal la 27 august, la nici o lună după ce s-a alăturat Coaliţiei.
Pe 18 august, Mareşalul Davout câştigă la Lauenburg, dar, 3 zile mai târziu, Napoleon nu îl poate învinge la Katzbach pe Blücher, care se retrage atunci când Împăratul îl atacă. Pe 23 august, Bernadotte îl învinge pe Mareşalul Oudinot la Gross Beeren, iar Blücher îl bate pe Mareşalul MacDonald la Katzbach. În acest timp, Napoleon atacă Armata Boemiei la Dresda, învingând-o şi producându-i pierderi grele. O stare proastă de sănătate a Împăratului şi lipsa unei cavalerii suficiente permit armatei lui Schwarzenberg să se retragă, evitând distrugerea. Pe 30 august, armata franceză suferă un dezastru, generalul Vandamme fiind învins şi capturat, împreună cu două treimi din corpul său de armată la Kulm. În timp ce Napoleon îl bătea pe Blücher la Neisse, pe 5 septembrie, o altă înfrângere, de această dată a Mareşalului Ney la Dennewitz, sileşte Bavaria să părăsească tabăra franceză, încheind un armistiţiu cu Coaliţia.
Francezii suferă o înfrângere dezastruoasă la Kulm
Bătălia de la Leipzig - Napoleon este învins decisiv
Înfrângerile Mareşalilor dintre 23 august şi 6 septembrie au anulat practic succesul Împăratului de la Dresda, astfel că acesta din urmă, înţelegând strategia Coaliţiei, şi-o schimbă radical pe a sa, decizând replierea forţelor sale la Leipzig, nu înainte de a-l mai bate odată pe Blücher la Düben pe 10 octombrie. Împăratul nu mai dispune decât de 260,000 de oameni, din care 40,000 sunt sub comanda lui Davout, care este asediat dar rezistă la Hamburg. Urmărindu-l pe Blücher, aflat permanent în retragere în faţa Împăratului, acesta din urmă nu îl poate împiedica pe prusac să facă joncţiunea cu Bernadotte şi cele două armate îi atacă pe francezi la Leipzig, primind curând şi ajutorul austriecilor. În trei zile de lupte (16 - 19 octombrie), Napoleon, cu doar 160,000 de oameni, ţine un timp piept celor peste 320,000 de Aliaţi. Copleşit, Napoleon este abandonat în plină luptă de aliaţii săi saxoni, care trec în tabăra inamicului. Francezii se retrag în dezordine spre Franţa, lăsând în urmă 50,000 de morţi, răniţi şi prizonieri, pierzându-l şi pe Mareşalul Poniatowski, înecat în timpul disperatei retrageri. Bavaria trece în tabăra Coaliţiei şi, în retragere spre Franţa, Napoleon învinge armata bavareză la Hanau, înainte de a trece Rinul pe la Mainz.
În acest timp, viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais, învingea o armată austriacă în nordul Italiei, la Bassano, dar toţi aliaţii germani ai Franţei trec în tabăra Coaliţiei. Pe 10 noiembrie, Wellington, trecut cu armata sa anglo-iberică în sud-vestul Franţei, îl atacă pe Mareşalul Soult la Nivelle, obligându-l să se retragă spre Bayonne, iar o zi mai târziu Mareşalul Gouvion St-Cyr capitulează la Dresda. Deşi, viceregele Eugène mai câştigă odată împotriva austriecilor la Caldiero, situaţia francezilor este din ce în ce mai gravă: negocierile de pace eşuează, generalul Rapp capitulează la Dantzig, după 7 luni de asediu, austriecii invadează Elveţia şi apoi Alsacia, la mijlocul lui decembrie. Prin Tratatul de la Valençay, Franţa recunoaşte dreptul lui Ferdinand al VII-lea asupra tronului Spaniei, fapt ce echivalează cu recunoaşterea înfrângerii în războiul iberic.
