Războiul civil din Finlanda a fost un conflict între forţele "roşiilor" (punaiset) (social-democraţii aliaţi cu comuniştii finlandezi) şi cele ale "albilor" (valkoiset) aflate sub comanda Senatului conservator, care în toamna precedentă reuşise formarea unui guvern de unitate naţională, care avea ca scop menţinerea status quo-ului, (să menţină independenţa şi monarhia constituţională).
Finlandezii folosesc mai multe nume pentru acest conflict: vapaussota („războiul pentru libertate”), kansalaissota ori sisällissota („războiul civil”), luokkasota („războiul de clasă”), punakapina („rebeliunea roşie”), torpparikapina („războiul arendaşilor”), veljessota („războiul între fraţi”), sau chiar şi vallankumous („revoluţie”). Deşi toate aceste nume reflectă într-un fel sau altul realitatea istorică, sunt cu toate încărcate de semnificaţii propagandistice.
Războiul civil şi războiul în continuare sunt două dintre cele mai controversate şi încărcate emoţional evenimete din istoria modernă a Finlandei. Aceste două conflicte sunt văzute ca două puncte de cotitură a soartei finlandeze, amândouă având o uriaşă influenţă asupra politicii interne şi celei externe.
Condiţiile care au generat războiul civil pot fi considerate a fi în principal polarizarea politică cauzată de conflictul major dintre Imperiul Rus şi Marele Ducat al Finlandei, entitate autonomă a Imperiului Ţarist, care a debutat în 1889 odată cu lansarea politicii pan-slave şi care s-a intensificat în 1899 odată cu primele încercări de rusificare a Finlandei. Una dintre primele consecinţe ale acestei politici a fost desfiinţarea armatei Marelui Ducat al Finlandei.
Până în acel moment, Senatul Finlandei reuşise să ducă cu succes o politică loialist conservatoare faţa de Rusia, având drept scop apărarea principalelor interese naţionale ale ţării prin autonomia acordată de puterea ţaristă. Se aprecia în acele vremuri că "poporul" trebuie îndepărtat de abordările politice radicale, care ar fi dus la iritarea Curţii Imperiale de la Sankt Peterburg. Cum această politică s-a dovedit până în cele din urmă greşită, atât activiştii de stânga, cât şi cei de dreapta s-au radicalizat.
Radicalismul de dreapta a apărut ca răspuns la hegemonia culturală şi constituţională rusească şi avea să ducă în cele din urmă la colaborarea tacită cu Imperiul German, care se erija pe scena politică ca o nouă putere în regiunea Baltică după unificarea din 1871.
Radicalismul de stânga a fost în principal generat de apariţia şi înmulţirea ţăranilor fără pământ (torpparit). Finlandezii nu aveau o tradiţie în lucrarea pământului arendat de la marii proprietari, deoarece, până în acele timpuri, ţăranii finlandezi fuseseră fermieri săraci, dar independenţi, cu nici un alt stăpân decât regele. În plus, Revoluţia Industrială începuse să afecteze sudul Finlandei. Era vremea expansiunii economice, iar prăpastia dintre bogaţi şi săraci a început să se lărgească.
Opinia publică era dominată de păturile sociale bine educate, iar în timpul secolul al XIX-lea problemele Finlandei începuseră să fie considerate legate numai de cultură, limbă, educaţie şi Constituţie. Ameninţarea reprezentată de duşmanul comun, Rusia, a mascat prăpastia căscată între clasele sociale, dar atunci când opresiunea rusească a slăbit, conflictele latente au ieşit la iveală.
