Războiul Civil Chinez sau Războiul civil naţionalist-comunist a avut loc între anii 1927–1936 şi 1946–1950, reprezentând un conflict ideologic între Kuomintang (KMT sau Partidul Naţionalist Chinez, sprijinit de Occident) şi Partidul Comunist Chinez (PCC, sprijinit de URSS). Războiul a început în aprilie 1927, în timpul Expediţiei Nordice. În istoriografia comunistă, conflictul poartă şi numele de Războiul de eliberare.
Războiul a fost purtat intermitent până la al doilea război chino-japonez, când cele două tabere opuse au format un front unit împotriva Imperiului Japonez. Invazia japoneză a Chinei răsăritene a fost o acţiune oportunistă, făcută posibilă de problemele interne ale Chinei. În cele din urmă, Japonia a capitulat în 1945, ducând la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar războiul civil chinez a reînceput în 1946. După încă patru ani de confruntări violente, armata naţionalistă, decimată şi cu popularitatea în declin, se retrage de pe China continentală, dar reţine controlul asupra insulelor Taiwan, Penghu, Kinmen şi Matsu, precum şi a câtorva insule fujiene. Între timp, în China continentală, Mao Zedong proclamă Republica Populară Chineză. Din acel moment, ostilităţile au încetat, însă lipsa unui armistiţiu sau a unui tratat de pace a generat controverse legate de relaţiile dintre cele două state. În ziua de azi, cele două ţări au legături economice strânse, deşi discuţii la nivel înalt între şefii de stat încă nu au avut loc. În 1991, Republica Chineză a declarat războiul ca fiind încheiat.
