Războiul celei de-a Cincea Coaliţii a fost un conflict militar din cadrul Războaielor napoleoniene, care a opus Regatul Unit şi Imperiul Austriac, pe de o parte, Franţei şi aliaţilor săi. Conflagraţia s-a derulat între 10 aprilie şi 14 octombrie 1809, cuprinzând operaţiuni militare pe mai multe teatre de operaţiuni: teatrul principal din Germania centrală şi Austria; cel din Polonia; cel din Italia de nord; cel din Saxonia; cel din Tirol şi cel din Olanda.
Anii 1808 şi 1809 aduc schimbări majore în geopolitica europeană, marcată în principal de răcirea relaţiilor dintre Franţa şi Imperiul Rus. De asemenea, în contextul escaladării conflictului peninsular, mutarea unui număr mare de soldaţi francezi, din Germania centrală, în peninsula iberică fragilizează poziţia Franţei şi aliaţilor săi în Europa centrală. Ca atare, Imperiul Austriac, profund dezavantajat în urma Războiului celei de-a Treia Coaliţii, începe să îşi mobilizeze forţele. Regatul Unit, aflat în stare de război cu Franţa încă din 1803, încurajează intenţiile belicoase ale Vienei, promiţând susţinere financiară şi intervenţii militare în Olanda şi în sudul Italiei.
În aprilie 1809, austriecii îşi lansează ofensiva, atacând simultan în Bavaria, Ducatul Varşoviei şi nordul Italiei. La început, ofensiva austriacă are succes, dar curând armatele franceze şi aliate, regrupate sub comanda Împăratului Napoleon I înving armatele habsburgice, atât pe teatrul principal de operaţiuni din Germania, cât şi pe celelalte fronturi. Viena capitulează pe 13 mai, dar Împăratul austriac Francisc I continuă războiul şi ofensiva franceză este respinsă la sfârşitul lui mai, la Aspern-Essling. Cu toate acestea, Împăratul Napoleon îşi organizează o nouă ofensivă în iulie, trecând Dunărea şi învingând trupele austriece ale Arhiducelui Carol la Wagram. Imperiul Austriac este nevoit să încheie un armistiţiu şi apoi să semneze un tratat de pace extrem de defavorabil la Tratatul de la Schönbrunn. Ofensiva britanică tardivă de la sfârşitul lui iulie se încheie dezastruos la Walcheren. În urma războiului celei de-a cincea Coaliţii, Imperiul Austriac pierde o serie de teritorii iar Regatul Unit şi insurgenţii din Spania şi Portugalia rămân singurii oponenţi semnificativi ai lui Napoleon pe continentul european.
În anul 1809, Franţa napoleoniană se afla la apogeul gloriei sale şi domina întreaga Europă, fie în mod direct, fie prin intermediul statelor satelite conduse de oameni de încredere ai împăratului francez. După tratatul de la Tilsit, Rusia devenise, mai degrabă în mod forţat decât de bună voie, aliat al Imperiului Francez iar Prusia se găsea în aceeaşi situaţie ingrată. Imperiul Austriac, învis decisiv în Războiul celei de-a Treia Coaliţii, aştepta momentul oportun pentru a răzbuna umilinţa de la Austerlitz. Marea Britanie rămânea singurul beligerant care mai lupta împotriva Franţei. Acesteia i se adăgau trupele spaniole şi portugheze şi gherilele acestor ţări, care luptau împotriva trupelor franceze, considerate invadatoare. Ceea ce începuse printr-o serie de confruntări cu populaţia civilă din Spania se transformase curând într-un război de gherilă de amploare, la care s-au adăgat şi numeroase elemente din armata regulată spaniolă. În plus, o armată britanică debarcase în Portugalia pentru a susţine războiul celor două popoare iberice împotriva francezilor.[1]
Situaţia strategică a Europei la debutul campaniei din 1809
Conştient fiind de necesitatea încheierii grabnice a „Afacerii spaniole”, Împăratul Napoleon decide să transfere în peninsula iberică circa 200 000 de soldaţi din Germania.[2] Astfel, aproape două treimi din armata franceză a Imperiului, 305 000 de oameni, ajung să acţioneze în Spania, schimbând dramatic situaţia strategică din Europa Centrală:[2] pentru prima oară din 1805, francezii şi aliaţii lor nu mai deţineau superioritatea numerică faţă de trupele monarhiei habsburgilor, iar astfel, în cazul izbucnirii războiului între cele două imperii, francezii nu ar fi putut să îşi aducă trupe din Spania înainte ca austriecii să treacă graniţele franceze. Se estima că Imperiul Francez nu ar fi putut să mobilizeze în timp util decât circa 200 000 de oameni.[2] Această estimare s-a dovedit destul de corectă iar o mare parte din aceste trupe nu puteau fi decât recruţi, cu nivel de instrucţie joasă şi deci cu valoare scăzută. Între timp, conform acestor estimări, Imperiul Austriac ar fi putut să mobilizeze 470 000 de oameni, inclusiv miliţiile Landwehr,[3] suficient pentru a deţine o supremaţie strategică zdrobitoare. Istoria a dovedit că austriecii şi-au supraestimat capacităţile şi viteza de mobilizare. Anumiţi generali din Înaltul Comandament subliniau importanţa crucială a acestor miliţii, mai ales în cazul necesităţii respingerii unei ofensive franceze pe teritoriile coroanei austriece. Aceste trupe se vor dovedi însă relativ slab antrenate, slab înarmate şi mai ales lipsite de dorinţa de a se prezenta sub arme şi de a lupta.[4]
În afară de aceste considerente, Marea Britanie şi-a semnalat intenţia de a acorda subsidii de război consistente şi a promis chiar să debarce o armată pentru a deschide un nou front în Europa de Nord. Această armată a fost în final trimisă, dar mult prea târziu, după ce Imperiul Austriac fusese învins. Corpul expediţionar britanic a debarcat pe insula olandeză Walcheren, de unde a trebuit să se retragă curând, din cauza bolilor şi a imposibilităţii de a acţiona pe continent.[5] În cercurile înalte ale Curţii de la Viena se vorbea de asemenea despre faptul că Prusia ar fi dispusă să se mobilizeze la rândul său pentru a susţine ofensiva austriacă. Cât despre Rusia, se considera pe bună dreptate că acest stat, teoretic aliat al Franţei, nu va întreprinde nimic împotriva posesiunilor austriece din est. Tot acest raţionament a fost inclus într-un raport detaliat al prinţului Metternich, pe acea vreme ambasador al Imperiului Austriac la Paris, raport foarte bine primit de Curtea vieneză, mai ales de cercurile belicoase ce doreau o revanşă rapidă şi decisivă.[2] Nu în ultimul rând, se conta pe o insurecţie antifranceză, de tip spaniol, pe toată suprafaţa Germaniei, în regatele-satelit, controlate de Franţa: Bavaria, Saxonia şi Württemberg. În realitate, doar în Tirolul bavarez vor avea loc insurecţii antifranceze semnificative şi destul de ample pentru a da peste cap comunicaţiile franceze şi a măcina forţele acestora într-un război ucigător de gherilă.[6]
Războiul celei de-a Cincea Coaliţii a fost un conflict militar din cadrul Războaielor napoleoniene, care a opus Regatul Unit şi Imperiul Austriac, pe de o parte, Franţei şi aliaţilor săi. Conflagraţia s-a derulat între 10 aprilie şi 14 octombrie 1809, cuprinzând operaţiuni militare pe mai multe teatre de operaţiuni: teatrul principal din Germania centrală şi Austria; cel din Polonia; cel din Italia de nord; cel din Saxonia; cel din Tirol şi cel din Olanda.
Anii 1808 şi 1809 aduc schimbări majore în geopolitica europeană, marcată în principal de răcirea relaţiilor dintre Franţa şi Imperiul Rus. De asemenea, în contextul escaladării conflictului peninsular, mutarea unui număr mare de soldaţi francezi, din Germania centrală, în peninsula iberică fragilizează poziţia Franţei şi aliaţilor săi în Europa centrală. Ca atare, Imperiul Austriac, profund dezavantajat în urma Războiului celei de-a Treia Coaliţii, începe să îşi mobilizeze forţele. Regatul Unit, aflat în stare de război cu Franţa încă din 1803, încurajează intenţiile belicoase ale Vienei, promiţând susţinere financiară şi intervenţii militare în Olanda şi în sudul Italiei.
În aprilie 1809, austriecii îşi lansează ofensiva, atacând simultan în Bavaria, Ducatul Varşoviei şi nordul Italiei. La început, ofensiva austriacă are succes, dar curând armatele franceze şi aliate, regrupate sub comanda Împăratului Napoleon I înving armatele habsburgice, atât pe teatrul principal de operaţiuni din Germania, cât şi pe celelalte fronturi. Viena capitulează pe 13 mai, dar Împăratul austriac Francisc I continuă războiul şi ofensiva franceză este respinsă la sfârşitul lui mai, la Aspern-Essling. Cu toate acestea, Împăratul Napoleon îşi organizează o nouă ofensivă în iulie, trecând Dunărea şi învingând trupele austriece ale Arhiducelui Carol la Wagram. Imperiul Austriac este nevoit să încheie un armistiţiu şi apoi să semneze un tratat de pace extrem de defavorabil la Tratatul de la Schönbrunn. Ofensiva britanică tardivă de la sfârşitul lui iulie se încheie dezastruos la Walcheren. În urma războiului celei de-a cincea Coaliţii, Imperiul Austriac pierde o serie de teritorii iar Regatul Unit şi insurgenţii din Spania şi Portugalia rămân singurii oponenţi semnificativi ai lui Napoleon pe continentul european.
În anul 1809, Franţa napoleoniană se afla la apogeul gloriei sale şi domina întreaga Europă, fie în mod direct, fie prin intermediul statelor satelite conduse de oameni de încredere ai împăratului francez. După tratatul de la Tilsit, Rusia devenise, mai degrabă în mod forţat decât de bună voie, aliat al Imperiului Francez iar Prusia se găsea în aceeaşi situaţie ingrată. Imperiul Austriac, învis decisiv în Războiul celei de-a Treia Coaliţii, aştepta momentul oportun pentru a răzbuna umilinţa de la Austerlitz. Marea Britanie rămânea singurul beligerant care mai lupta împotriva Franţei. Acesteia i se adăgau trupele spaniole şi portugheze şi gherilele acestor ţări, care luptau împotriva trupelor franceze, considerate invadatoare. Ceea ce începuse printr-o serie de confruntări cu populaţia civilă din Spania se transformase curând într-un război de gherilă de amploare, la care s-au adăgat şi numeroase elemente din armata regulată spaniolă. În plus, o armată britanică debarcase în Portugalia pentru a susţine războiul celor două popoare iberice împotriva francezilor.[1]
Situaţia strategică a Europei la debutul campaniei din 1809
Conştient fiind de necesitatea încheierii grabnice a „Afacerii spaniole”, Împăratul Napoleon decide să transfere în peninsula iberică circa 200 000 de soldaţi din Germania.[2] Astfel, aproape două treimi din armata franceză a Imperiului, 305 000 de oameni, ajung să acţioneze în Spania, schimbând dramatic situaţia strategică din Europa Centrală:[2] pentru prima oară din 1805, francezii şi aliaţii lor nu mai deţineau superioritatea numerică faţă de trupele monarhiei habsburgilor, iar astfel, în cazul izbucnirii războiului între cele două imperii, francezii nu ar fi putut să îşi aducă trupe din Spania înainte ca austriecii să treacă graniţele franceze. Se estima că Imperiul Francez nu ar fi putut să mobilizeze în timp util decât circa 200 000 de oameni.[2] Această estimare s-a dovedit destul de corectă iar o mare parte din aceste trupe nu puteau fi decât recruţi, cu nivel de instrucţie joasă şi deci cu valoare scăzută. Între timp, conform acestor estimări, Imperiul Austriac ar fi putut să mobilizeze 470 000 de oameni, inclusiv miliţiile Landwehr,[3] suficient pentru a deţine o supremaţie strategică zdrobitoare. Istoria a dovedit că austriecii şi-au supraestimat capacităţile şi viteza de mobilizare. Anumiţi generali din Înaltul Comandament subliniau importanţa crucială a acestor miliţii, mai ales în cazul necesităţii respingerii unei ofensive franceze pe teritoriile coroanei austriece. Aceste trupe se vor dovedi însă relativ slab antrenate, slab înarmate şi mai ales lipsite de dorinţa de a se prezenta sub arme şi de a lupta.[4]
În afară de aceste considerente, Marea Britanie şi-a semnalat intenţia de a acorda subsidii de război consistente şi a promis chiar să debarce o armată pentru a deschide un nou front în Europa de Nord. Această armată a fost în final trimisă, dar mult prea târziu, după ce Imperiul Austriac fusese învins. Corpul expediţionar britanic a debarcat pe insula olandeză Walcheren, de unde a trebuit să se retragă curând, din cauza bolilor şi a imposibilităţii de a acţiona pe continent.[5] În cercurile înalte ale Curţii de la Viena se vorbea de asemenea despre faptul că Prusia ar fi dispusă să se mobilizeze la rândul său pentru a susţine ofensiva austriacă. Cât despre Rusia, se considera pe bună dreptate că acest stat, teoretic aliat al Franţei, nu va întreprinde nimic împotriva posesiunilor austriece din est. Tot acest raţionament a fost inclus într-un raport detaliat al prinţului Metternich, pe acea vreme ambasador al Imperiului Austriac la Paris, raport foarte bine primit de Curtea vieneză, mai ales de cercurile belicoase ce doreau o revanşă rapidă şi decisivă.[2] Nu în ultimul rând, se conta pe o insurecţie antifranceză, de tip spaniol, pe toată suprafaţa Germaniei, în regatele-satelit, controlate de Franţa: Bavaria, Saxonia şi Württemberg. În realitate, doar în Tirolul bavarez vor avea loc insurecţii antifranceze semnificative şi destul de ample pentru a da peste cap comunicaţiile franceze şi a măcina forţele acestora într-un război ucigător de gherilă.[6]
