Lăstunul de casă

Lăstunul de casă (Delichon urbicum; numit şi lăstun-de-fereastră sau pur şi simplu lăstun) este o pasăre mică din familia rândunicilor, răspândită în Europa, Africa de nord şi în zonele temperate ale Asiei. Ca şi porumbelul de stâncă, odinioară întâlnit numai în locurile stâncoase, lăstunul de casă s-a adaptat rapid la condiţiile urbane de viaţă. Este o specie migratoare, iernând în centrul Africii şi în Asia tropicală. Se grupează în stoluri, populând oraşele cu construcţii din piatră; deseori pot fi văzuţi pe cablurile de tensiune electrică. Se hrănesc cu insecte zburătoare pe care le prind în aer. Întrunesc anumite trăsături comune cu alte două specii de lăstuni — estic şi nepalez — care populează Asia de sud şi de sud-est. Atât denumirea populară, cât şi cea ştiinţifică sunt legate de faptul că utilizează structurile antropice. Lăstunul de casă construieşte un cuib în formă de cupă din granule de noroi sub streşini sau în preajma altor structuri similare, de obicei în colonii. Pasărea este vânată de şoimul rândunelelor (Falco subbuteo) şi este afectată, ca şi alte păsări, de paraziţi interni, precum şi de păduchi şi purici, dar populaţia mare şi arealul larg de răspândire o ţin departe de pericolul dispariţiei. Apropierea de om a dus la unele referiri culturale. Specia lăstunului de casă, pe atunci Hirunda urbica, a fost descrisă pentru prima dată de naturalistul suedez Carl Linné în 1758, cu ocazia publicării celei de-a X-a ediţii a Systema naturae.[1] Mai târziu, în 1854, americanul Thomas Horsfield şi britanicul Frederic Moore au rezervat speciei un gen aparte — Delichon.[2] Denumirea acestuia reprezintă o anagramă a cuvântului grecesc „χελιδών” (se citeşte „helidon”), care se traduce ca „rândunică”.[3] Denumirea speciei urbicum (urbica până în 2004, când a fost schimbată conform regulilor gramaticale ale limbii latine) se traduce ca „orăşenesc”.[4] Tradusă literalmente, denumirea păsării ar suna ca „rândunică orăşenească”. În limba română această sintagmă a fost înlocuită de cuvântul „lăstun”, împrumutat din slovenă, iar pentru a evita confuzia cu lăstunul-de-apă, a fost numit „lăstun de casă” (sau „lăstun de fereastră”). Genul Delichon, cuprinzând trei specii, era iniţial inclus în genul Hirunda (rândunicilor). Până nu demult lăstunul estic (Delichon dasypus), pasăre din regiunile muntoase ale Asiei centrale şi de est, era considerată subspecie a lăstunului de casă (Delichon urbicum dasypus). A treia specie de lăstun este lăstunul nepalez (Delichon nepalense), care vieţuieşte în zonele înalte din Asia de sud. Deşi toate cele trei specii se aseamănă din punct de vedere fizic, numai la lăstunul de casă burta este cu desăvârşire albă.[5] Au fost stabilite două subspecii pentru specia lăstunului de casă. Lăstunul european D.u. urbicum, Linnaeus, 1758, populează întreaga Europă, Africa de nord şi Asia până la Enisei. Lăstunul siberian D.u. lagopodum, descris în 1811 de către savantul german Peter Simon Pallas, vieţuieşte în Asia la est de Enisei, nordul Mongoliei şi nordul Chinei. Un timp a fost considerată subspecie D.u. meridionalis, locuitoare a ţărmului mediteranean. În prezent, aceasta este recunoscută ca lăstun european, dar cu uşoare abateri de la structura fizică a acestuia.