Cornul secarei

 

Cornul secarei (Claviceps purpurea) este o ciupercă fitoparazită din familia Clavicipitaceae, genul Claviceps, ai cărei scleroţi parazitează diferite cereale, mai ales secara. Termenul este folosit cu mai multe sensuri, toate în legătură cu ciuperca parazită: pentru a denumi ciuperca parazită, Claviceps purpurea; pentru a denumi scleroţii[1] acesteia, şi pentru a denumi boala parazitară respectivă a secarei. Pentru secara parazitată se foloseşte şi denumirea de secară cornută. Scleroţii[2] ciupercii pot ajunge în produsele de panificaţie prin folosirea făinii obţinute din măcinarea unor boabe parazitate. Datorită conţinutului ridicat de alcaloizi[3] toxici din cornul secarei (ergotamina, ergotinina etc.), consumul prelungit de cereale contaminate provoacă o intoxicaţie cronică gravă, numită ergotism[4] sau focul sfântului Anton. De aceea proporţia maximă admisă este de 0,1% în grâul alimentar şi 0,05% în făină. Încă din secolele XI şi XII, sunt consemnate epidemii, mai ales în Franţa, denumite "focul sfânt" (holy fire, feu sacre), sau "boala celor care ard" (mal des ardents), pentru ca în secolul XIII să fie asociat cu "focul Sf. Anton". Vindecări se obţineau prin pelerinaje la Altarul Sfântului Anton care se găsea într-o regiune a Franţei care nu era contaminată cu ciuperca Claviceps purpurea. Cei care participau la pelerinaj nu mai consumau o perioadă de timp cereale infestate şi apăreau vindecări miraculoase [10] . Prima atestare documentară este a unei epidemii ce decimează Parisul în jurul anului 945; se pare că supravieţuitorii refugiaţi în biserica Sf. Maria, sunt hrăniţi de către întemeietorul dinastiei Capet (a capeţienilor) ducele Hugo cel Mare (Hugo the Great). Produsului i-au fost recunoscute proprietăţile ocitocice datorită lui Adam Lonicer[11] (1528-1586), care a observat că femeile gravide consumau la naştere scleroţi pentru a avea o naştere uşoară. Primul raport complet asupra ergotului şi a efectelor acestuia se datorează medicului curant al lui Ludovic al XIV-lea, Denis Dodart, raport către Societatea Regală Franceză de Ştiinţe (1676). Multă vreme s-a crezut fie că scleroţii reprezentau o secară mult mai bună decât cea obişnuită, fie că această creştere este corelată cu cantitatea de ploaie căzută, care poate induce o fermentaţie. Meritul identificării corecte a sclerotului ca fiind o ciupercă aparţine lui Augustin Pyrame de Candolle (1778-1841).