Istorie
Strugurii sălbatici au fost recoltaţi de cultivatori şi fermierii timpurii. De mii de ani, fructul este cules atât pentru proprietăţile sale medicinale, cât şi pentru cele nutriţionale, istoria lui fiind strâns legată de cea a vinului. Schimbări în conformaţia sâmburilor (mai mici la formele cultivate) şi distribuţii ale seminţelor sălbatice cultivatorilor, au avut loc între cca 3500-3000 î. Hr., în sud-vestul Asiei sau în sudul Transcaucaziei (Armenia şi Georgia). Cultivarea strugurilor s-a răspândit şi în alte părţi ale lumii, în perioada preistorică sau în antichitate. Strugurii au fost transportaţi în coloniile europene din întreaga lume, ajungând în America de Nord în jurul anului 1600 şi apoi în Africa, America de Sud şi Australia. În America de Nord, strugurii au format hibride cu o specie de Vitis, gen originar din regiune; unele hibride fiind create intenţionat pentru a combate Phylloxera, o pestă cauzată de o insectă, care a afectat viţa-de-vie europeană cu mult mai mult decât pe cea nord-americană, reuşind să devasteze producţia europeană de vin în câţiva ani. Mai târziu rădăcinile nord-americane au fost folosite în întreaga lume pentru a altoi V. vinifera, astfel încât aceasta să reziste în faţa Phylloxerei. În America de Nord creşterea Vitis viniferei a fost limitată la regiunea cu climă temperată de pe Coasta de vest a Statelor Unite, în New Mexico şi California. Însă, datorită unor cercetări interprinse de Konstantin Frank, Vitis vinifera este cultivată acum şi în regiunile cu un climat mai aspru ca New York şi sudul provinciei canadiene Ontario. Munca Dr. Helmut Becker din anii '80 a adus Vitis vinifera şi în Valea Okanagan din British Columbia. În martie 2007, cercetători australieni de la CSIRO, lucrând în Centrul cooperativ de cercetare pentru viticultură [2] au descoperit că "mutaţii independente şi extrem de rare din două gene [VvMYBA1 şi VvMYBA2] [din struguri roşii] produc o singură viţă-de-vie albă, care este părintele aproape tuturor varietăţilor de struguri albi din lume. Dacă numai o singură genă ar fi suferit mutaţii, majoritatea strugurilor ar fi rămas roşii şi astăzi nu am avea mai mult de 3000 de cultivatori disponibili, de struguri albi."
Utilizare
Folosirea strugurilor datează din neolitic, fapt demonstrat, de descoperirea unui depozit improvizat de vin, vechi de 7,000 de ani pe teritoriul actual al Georgiei, în 1996. [4]. Alte dovezi au arătat că mesopotamienii şi vechii egipteni aveau plantaţii de vin şi deţineau măiestria necesară fabricării vinului.[5] Filozofii greci preamăreau puterea vindecătoare a strugurilor, atât ca întreg cât şi sub formă de vin. Cultivarea Vitis viniferei, ca şi producţia vinului, au început în China în timpul dinastiei Han, în secolul 2 î.Hr.[6], odată cu importarea speciei din Ta-Yuan. Totuşi, viţa de vie sălbatică, crescută la munte caVitis thunbergii, a fost folosită pentru producerea vinului înainte de sec. 2.[7] Seva viţei de vie a fost folosită de vindecătorii tradiţionali europeni pentru tratarea bolilor de piele şi de ochi. Alte utilizări includ folosirea frunzelor pentru oprirea sângerării, dureri şi inflamaţii ale hemoroizilor. De asemenea, pentru tratarea durerilor de gât au fost folosiţi strugurii necopţi, iar stafidele au fost folosite pentru tratarea tuberculozei, constipaţiei şi setei. În tratatmentul cancerului, holerei, variolei, ameţelilor, infecţilor ale pielii şi ochilor, boli ale rinichilor şi ficatului au fost folosiţi strugurii necopţi. Au fost dezvoltate varietăţi de struguri fără sâmburi, pentru a atrage consumatorii, însă cercetări recente au arătat că multe dintre propietăţile vindecătoare ale strugurilor provin chiar de la sâmburi. Frunzele viţei de vie sunt umplute cu carne tocată, orez şi ceapă în prepararea mâncării tradiţional-balcanice Dolma, precum şi a sarmalelor româneşti.
