Lebedele

A fost odată un crai care avea unsprezece băieţi şi o fetiţă, Eliza. Copiii trăiau tare bine, după cum se potrivea cu rangul lor de prinţi. Tatăl copiilor s-a însurat însă cu o crăiasă foarte rea, care nu iubea copiii. În scurtă vreme a trimis-o pe Eliza la ţară, să o crească nişte ţărani. Pe prinţi i-a izgonit în lume şi i-a blestemat să zboare ca nişte păsări fără glas. Numai că prinţii s-au prefăcut în lebede şi au pornit în zbor peste parc şi peste pădure. Cele unsprezece lebede au ajuns la căsuţa în care trăia Eliza. Au zburat deasupra casei, dar Eliza dormea şi nu i-a văzut. S-au dus mai departe, într-o pădure de la marginea mării. Eliza creştea frumoasă şi cuminte. Când a împlinit cincisprezece ani, au adus-o înapoi la palat. Mama vitregă a murit de ciudă când a văzut-o. A luat trei broaşte şi le-a spus uneia să o facă pe fată urâtă ca ea, alteia să o facă proastă ca ea, iar a treia să o facă rea ca ea. Le-a băgat apoi în apa din baie şi a chemat-o pe Eliza să facă baie. Fata a intrat în apă, dar nu a păţit nimic. Când a ieşit, în apă au rămas trei flori roşii de mac. Crăiasa a înnegrit-o pe Eliza pe faţă cu coajă de nucă, a uns-o cu o alifie urât mirositoare şi i-a încâlcit părul, aşa că tatăl ei a spus că nu e fata lui şi a izgonit-o. Eliza a pornit încotro vedea cu ochii şi a umblat ziua întreagă. Seara a ajuns la o pădure mare. Obosită, s-a culcat pe muşchiul moale. A adormit şi i-a visat pe fraţii ei, se jucau ca atunci cînd erau mici. Dimineaţă a pornit mai departe. A găsit un lac, s-a spălat şi şi-a împletit părul, apoi a mâncat mere din nişte meri sălbatici. Fata merse mai departe şi întâlni o babă de la care află că a văzut unsprezece lebede , fiecare cu cîte o coroană de aur pe cap. Eliza merse până ajunse la malul mării . Acolo găsi unsprezece pene albe de lebădă. Le-a luat, iar spre asfinţit a văzut lebedele venind în zbor dinspre larg. De îndată ce soarele s-a scufundat în apă, lebedele s-au transformat în oameni. Deşi nu îi mai văzuse de mulţi ani şi crescuseră, se schimbaseră, Eliza a ştiut că erau fraţii ei. Au rîs şi au plâns de bucurie că s-au regăsit. Au povestit cum s-a purtat mama lor vitregă cu ei. Fratele cel mare i-a spus Elizei că ei trăiesc în altă ţară, dincolo de mare şi doar o dată pe an vin în ţara în care s-au născut. Drumul e lung, durează două zile, iar ei noaptea sunt oameni şi nu pot zbura. Trebuie să înnopteze pe o stâncă îngustă în mijlocul mării, udaţi de valurile mării zbuciumate. Dis de dimineaţă lebedele şi-au luat zborul. Numai fratele cel mic s-a dus la Eliza şi a pus capul pe genunchii ei, iar ea l-a mîngîiat pe cap şi pe aripi. Seara, când s-au făcut iar oameni, i-au spus că a doua zi trebuie să plece înapoi peste mare, în ţara în care trăiesc ei. În noaptea aceea Eliza şi fraţii ei nu au dormit. Au împletit o plasă mare şi groasă , au aşezat-o pe Eliza acolo, iar dimineaţă, când s-au prefăcut iar în lebede, au apucat plasa cu ciocurile şi au pornit în zbor. Fratele cel mic avusese grijă să îi pună alături nişte zmeură şi nişte rădăcini bune de mâncat. Tot el zbura deasupra ei, să nu o ardă razele soarelui. Seara, au ajuns în ultima clipă la stânca cea mică din mijlocul mării. Se pornise şi furtuna, iar fraţii au stat toată noaptea în jurul Elizei, în picioare, cu mâinile înlănţuite, izbiţi de valurile mării. A doua zi au ajuns în ţara în care trăiau cei unsprezece fraţi. Au înnoptat într-o peşteră şi Eliza a visat că zâna Morgana o învaţă cum să-i scape pe fraţii ei de blestem. I-a spus să culeagă cu mâinile ei un anume soi de urzici, care creşteau numai în jurul peşterii şi în cimitire. Să le zdrobească cu piciorul şi să scoată din ele fire. Din fire să ţeasă pânză, iar din pânză să facă fiecărui frate câte o cămaşă cu mâneci lungi. Să arunce apoi cămăşile peste cele unsprezece lebede şi astfel vraja se va desface, dar în timpul acesta să nu scoată o vorbă. La primul cuvânt rostit, fraţii ei vor muri. Când s-a trezit, Eliza a găsit lângă ea o urzică şi a înţeles că era adevărat ce spusese zâna. A pornit să culeagă urzici multe şi să scoată firele din ele. Seara, când s-au întors lebedele, mâinile ei erau pline de băşici însângerate. Fraţii au înţeles de ce face sora lor asta, iar cel mai mic a plâns peste mâinile ei. Acolo unde cădeau lacrimile, băşicile şi durerile dispăreau. Eliza a lucrat toată noaptea. A doua zi, prima cămaşă era gata. Când să se apuce de a doua, în peşteră intrară craiul acelei ţări cu tovarăşii lui, plecaţi la vânătoare. Eliza şi-a ascuns mâinile sub şorţ, iar craiului i-a plăcut atât de mult frumuseţea ei, încât a dus-o la palat şi a hotărât să o ia de soţie. Duhovnicul palatului s-a pus împotrivă şi a spus că e o vrăjitoare, dar craiul nu l-a ascultat. A luat-o de nevastă , iar Eliza i-a fost foarte recunoscătoare că i-a adus din peşteră, într-o cămăruţă a palatului, cămaşa lucrată şi firele de urzici pe care le scosese ea. Craiul i-a devenit Elizei tot mai drag şi tare ar fi vrut să îi spună totul, dar se temea să nu îi omoare pe fraţii ei şi trebuia să tacă mai departe. Noaptea, când craiul adormea, ea se ducea în cămăruţă şi lucra la cămăşi. Eliza a terminat a şasea cămaşă, dar nu a putut să o înceapă pe a şaptea pentru că i se terminaseră firele. Cu toată frica, s-a dus noaptea în cimitir după urzici. Duhovnicul a văzut-o şi i-a spus craiului. Craiul a început să se prefacă noaptea că doarme şi a văzut că Eliza se duce în fiecare noapte în cămăruţă. A devenit din ce în ce mai încruntat, iar Eliza vedea şi plângea cu lacrimi amare, dar trebuia să tacă, să nu spună nici un cuvânt. Când a terminat a zecea cămaşă, Eliza a rămas iar fără fire. A plecat noaptea şi a cules urzici din cimitir, dar de data asta craiul a urmărit-o, a supus-o judecăţii şi a fost condamnată la moarte, ca vrăjitoare. În închisoarea în care a aşteptat până va fi arsă pe rug, Eliza a lucrat mai departe, sperând că va reuşi cumva să îşi salveze fraţii. Când mai avea numai o mânecă de făcut, a fost urcată într-o căruţă şi a pornit spre rug. Pe drum, cele unsprezece lebede au sosit în zbor şi au înconjurat căruţa. Eliza a aruncat cămăşile peste ele şi lebedele s-au transformat în unsprezece prinţi frumoşi şi voinici. Cel mai mic, însă, avea în loc de o mână, o aripă de lebădă, căci la el se nimerise cămaşa fără o mânecă. Eliza spuse doar că este nevinovată, apoi leşină din pricina oboselii şi emoţiei. Fratele cel mare povesti craiului totul. În timp ce povestea, lemnele din rug făcură mii de trandafiri roşii. Numai în vârf era un singur trandafir alb. Craiul îl luă şi îl prinse la pieptul Elizei, iar aceasta se trezi iar la viaţă. Fericit, craiul făcu iar o nuntă, cum nu se mai văzuse vreodată până atunci.