Istorie
Probabil că viaţa acestui aparat de zbor a început din visul unui ofiţer italian care a remarcat abilitatea pescăruşilor de a decola, zbura şi ateriza pe uscat şi apă. Tenace îşi urmează visul şi creează primul hidroavion. Primul hidroavion care a făcut traversarea Oceanului Atlantic a fost NC-4 în anul 1919. Aceast avion a fost o încercare şi o posibilă alternativă pentru transportul naval care era extrem de afectat de către războiul submarin. În anii următori (1920-1930) hidroavioanele reuşesc să aibă transporturi regulate între Statele Unite ale Americii şi Europa, precum şi deschiderea unor alte noi rute către America de Sud, Africa şi Asia. Oraşul Foynes din Irlanda, de-a lungul râului Shannon unde se află actualul Aeroport Internaţional Shannon a fost punctul terminus pentru timpuriile zboruri transatlantice. Unde avioanele cu rază mare de acţiune ale acelor timpuri aveau nevoie de terenuri special amenajate pentru aterizare, realimentare, necesare pentru acoperirea distanţelor mari, hidroavioanele puteau oprii lângă orice insulă mică, lac, râu sau staţiune (de coastă) pentru a îndeplinii această acţiune. Compania Pan Am cu ale lor hidroavioane Boeing 314 "Clipper" au făcut acesibile destinaţii exotice ca Extremul Orient şi a ajuns să reprezinte plăcerea călătoriilor pe calea aerului. BOAC şi Imperial Airways au oferit servicii de poştă, precum şi servicii turistice, care au făcut legătura între Marea Britanie şi Africa de Sud, Australia şi Noua Zeelandă utilizând avioane ca Short Empire şi Short S.8 Calcutta. Valoarea militară a acestui aparat de zbor a fost repede remarcată şi a fost utilizată de către multe naţiuni în scopuri diverse, începând cu lupta antisubmarin până la misiuni de căutare şi salvare. Aparate de zbor ca PBY Catalina şi Short Sunderland au recuperat piloţii căzuţi şi au fost folosite şi pentru misiuni de cercetare la mare distanţă în Războiul din Pacific şi Bătălia Atlanticului în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cel mai mare hidroavion al războiului a fost Blohm und Voss Bv 238 care de asemenea a fost şi cel mai greu avion al celui de-Al Doilea Război Mondial. Hughes H-4 Hercules în dezvoltare în Statele Unite ale Americii în cursul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost chiar mai mare decât hidroavionul german Bv 238, dar nu a zburat până în anul 1947. „Gâsca din lemn de molid”, aşa cum a fost poreclit H-4, a fost cel mai mare hidroavion care a zburat vreodată. Scurtul zbor din 1947 a „depozitului de lemn zburator” a fost şi ultima, victimă a lipsei de fonduri de după război şi a dispariţiei obiectivului de transport transatlantic. Multe dintre avioanele de mari dimensiuni care aveau să fie construite după aceea au avut o formă similară, iar aparatul în sine a contribuit destul de mult la apariţia în anii următori a ecranoplanului. În mare parte însă, hidroavioanele de astăzi nu se mai bazează atât de mult pe fuselaj pentru plutire şi stabilitate pe apă, folosind flotoare în schimb. De asemenea, folosirea hidroavioanelor a scăzut, ele fiind înlocuite cu aparate conventionale, care decolează şi aterizează de pe pistă. Bimotorul Beriev Be-200 şi alte aparate de dimensiuni mari, folosite pentru lupta împotriva incendiilor, sunt cei mai apropiaţi urmaşi ai lui H-4; există de asemenea şi hidroavioane experimentale sau construite de amatori. Mai mulţi factori au contribuit la declinul hidroavioanelor. Abilitatea de a ameriza devine un mai mic avantaj datorită creşterii numărului de piste de aterizare, precum şi creşterii dimensiunilor acestora, cerinţă călăuzită de necesarul forţelor aeriene din timpul Războiului Mondial. Mai mult, în timp ce viteza şi raza de acţiune a avioanelor au crescut, competitivitatea comercială a hidroavioanelor este diminuată şi datorită compromiterii formei aerodinamice, care duce la diminuarea vitezei, pierdute în avantajul amerizării. În competiţie cu noile avioane civile cu turbopropulsie, ca De Havilland Comet şi Boeing 707, hidroavionul ia lovitura decisivă. Elicopterele preiau misiunile de salvare pe mare. Avioane ca P-3 Orion, cu lansare de pe uscat, precum şi S-3 Viking, cu lansare de pe portavion, devin unele dintre cele mai utilizate avioane de patrulare antisubmarină utilizate de către Statele Unite.
