Dumnezeu

Dumnezeu este fie sintagma prin care se face referire la divinitatea supremă a celor trei religii monoteiste abrahamice: iudaism, creştinism, islam, fie un termen sinonim cu acela de „divinitate, zeitate, zeu/zeiţă”. În general se poate determina la care dintre cele două sensuri se face referire într-un text prin faptul că în prima sa accepţiune termenul este scris cu majusculă, iar în cealaltă cu literă mică. În primul sens, termenul „Dumnezeu” corespunde tetragramei ebraice YHWH, ce este un acronim; transliterarea acestei tetragrame mai cunoaşte şi formele YHVH, JHVH sau JHWH. În lipsa altor precizări, în vorbirea curentă „Dumnezeu” desemnează Dumnezeul evreilor, al creştinilor şi al musulmanilor. Multă vreme populaţia regatelor Iuda şi Israel l-au venerat pe IHWH, un zeu tribal propriu, în schimbul speratei protecţii din partea acestuia, fără a nega însă existenţa divinităţilor ţărilor vecine. Această practică se numeşte „monolatrie”, evreii având chiar perioade în care s-au rugat ocazional la aceste zeităţi. Astfel, Biblia ne spune (1 Cronici 14:7) [1] că regele David a avut un fiu numit „Baaliada” (sau „Beeliada”) , adică „Baal ştie” (Baal fiind una dintre principalele zeităţi cananeene, alături de „El”) şi că Saul, şi el, a avut un fiu numit Eşbaal (1 Cronici 8:33) [2], adică „omul lui Baal”. Biblia (Ieşire 15:11) [3] îl citează pe Moise spunând: „Cine e ca Tine între dumnezei Doamne?”. Psalmul 86:8 [4] reia şi el ideea: „Nimeni nu e ca tine între dumnezei, Doamne”. În alţi psalmi (e.g.,82:1) [5] dumnezeul evreilor ni se spune că stă de vorbă într-o adunare de dumnezei („[. . .] El judecă în mijlocul dumnezeilor.”) sau „alţi dumnezei se închină Lui” (Psalm 97:7 - 9) [6]. Aceeaşi idee a „zeului nostru printre alţi zei” este reluată şi-n Exod (18:11) [7] unde Ietro, socrul lui Moise, declară: „Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toţi dumnezeii;” De unde concluzia că folosirea pentru YHWH a substantivului comun plural „dumnezei” („Elohim” pluralul de la „El”/„Eloha”), în afară de a sugera un plural de politeţe indică şi spre multitudinea de zei/divinităţi pe care acesta le-a înlocuit în cursul procesului de trecere a religiei evreieşti spre monoteism. La babilonieni, zeul Marduk întruchipează din ce în ce mai mulţi zei (Lugal-Aki, Nirig, Nergal, Bel şi Nebo). Acest fenomen de unificare a panteonului naţional are corespondenţă şi în religia Egiptului, deşi nici babilonienii, nici egiptenii nu au atins monoteismul iudaic. Dovezi arheologice vin să sprijine textul biblic, demonstrând că în perioada monarhică, sub Solomon, evreii divinizau mai mulţi dumnezei în afară de YHWH, precum Baal, Aşera (soţia lui YHWH) [8], Milkon şi Kemos. Panteonul evreiesc era ierarhic, în el intrând şi kerubimi (sau heruvimi), iniţial personificări ai norilor furtunii, fiinţe fantastice cu aripi de acvilă cunoscute şi de către alte populaţii canaaneene [9], serafimi (şerpi înaripaţi) etc.[10] În limba română termenul este un împrumut de la păgânism, el provenind din latinescul „Domine Deus”, mai exact din forma sa populară fără „i” („Domne Deus”), „veche invocaţie păgână adoptată şi de creştini pentru unicul lor Dumnezeu.”[11] În creştinism, Dumnezeu, YHWH, este văzut ca fiind creatorul Pământului şi al Lumii. De obicei se consideră că are atributele de sfinţenie (separat de păcat şi incoruptibil), justeţe (are dreptate în toate), suveranitate (are voinţă proprie), omnipotenţă (atotputernic), omniştiinţă (atotştiutor),omnibenevolenţă (atotiubitor) şi ubicuitate (omniprezent). Scripturile conţin multe afirmaţii directe referitoare la calităţile lui Dumnezeu. Iată doar câteva exemple: „DOMNUL iubeşte dreptatea“ (Psalmul 37:28)[12]; Dumnezeu este „atotînalt în putere“ (Iov 37:23) [13]; „«Eu sunt loial», este declaraţia lui Iehova” (Ieremia 3:12)[14]; „El este înţelept cu inima” (Iov 9:4) [15]; El este „un Dumnezeu îndurător şi milos, încet la mânie şi abundent în bunătate iubitoare şi adevăr” (Exodul 34:6) [16]; „Tu, o, Iehova, eşti bun şi gata să ierţi” (Psalmul 86:5)[17]; şi o calitate a sa este predominantă, „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4:8) [18]. Această formă de triplă manifestare este numită conform multor denominaţiuni creştine Sfânta Treime, nefiind însă recunoscută de adepţii iudaismului, islamului şi unor culte creştine. Sfânta Treime are în comun Dumnezeirea, conform multor culte creştine.Mulţi creştini mărturisesc trei persoane, sau ipostaze (forma veche: ipostasuri), ale lui Dumnezeu. În Sfânta Evanghelie după Ioan, Iisus însuşi spunea: „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10:30) [19], pentru ca mai apoi să menţioneze toate cele trei ipostaze: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.” (Ioan 14:26) [20]. Se înţelege din acestea, după cum Sfântul Grigore Teologul explică: Cele trei ipostasuri sunt „o singură Fire în trei proprietăţi, înţelegătoare, desăvârşite, existând prin ele însele, deosebite în număr, dar nu deosebite în Dumnezeire” [21]. Dumnezeu Tatăl este, conform celor mai multor culte creştine, una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, alături de Fiul şi de Sfântul Duh. Dumnezeu Tatăl este nenăscut şi negenerat. Dumnezeu Fiul este, conform celor mai multor culte creştine, una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, alături de Tatăl şi de Sfântul Duh. Dumnezeu Fiul este născut din Dumnezeu Tatăl mai înainte de timp şi întrupat ca om, în timp, din Fecioara Maria [22], prin adumbrirea acesteia cu Dumnezeu Duhul Sfânt (Luca 1:35) [23]. Dumnezeu Duhul Sfânt este, conform celor mai multor culte creştine, una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, alături de Tatăl şi de Fiul. Dumnezeu Duhul Sfânt purcede din Dumnezeu Tatăl (după creştinismul ortodox) sau din Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul (după creştinismul catolic şi cel protestant). Unde locuieşte Dumnezeu? În câteva versete se spune despre „ceruri” că sunt „locul locuinţei” lui Dumnezeu (1 Împăraţi 8:39, 43, 49 [24] ; 2 Cronici 6:33, 39 [25]). Un singur verset însă descrie măreţia lui Iehova Dumnezeu astfel: „Să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată, cerurile şi cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde” (2 Cronici 6:18) [26]. „Dumnezeu este un Spirit”, spune Biblia (Ioan 4:24) [27]. Biblia spune despre „ceruri”, sau „cer” [28] că sunt locuinţa lui Dumnezeu (Psalmi 123:1 [29], Ecclesiast 5:2 [30]), deci Dumnezeu are o locuinţă bine stabilită (vezi,e.g.,Iov 23:3) [31]. Biblia oferă şi alte răspunsuri legat de locuinţa lui D-zeu: Dumnezeu locuieşte în Sion [28] : Psalmi 9:11 [32], Psalmi 76:2 [33], Ioel 3:17 [34], 21 [35], şi Dumnezeu este omniprezent [36] (panteism sau panenteism): Psalmi 139:7-10 [37], Fapte 17:28 [38]. Biblia îl caracterizează pe Dumnezeu ca fiind de sex bărbătesc, deşi textul Gen. 1:26-27: „26. Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” 27. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut [39]” ar implica faptul că Dumnezeu este androgin sau pe cel că Dumnezeu are o parteneră.[40][41] William Dever a scris o carte numită „Did God Have a Wife?” [Să fi avut Dumnezeu o soţie?] care se referă la dovezile arheologice, printre care multe figurine femeieşti dezgropate din Israelul antic, care susţin ipoteza sa că Aşerah a funcţionat drept zeiţă şi soţie a lui Iahveh în religia populară israeliană din perioada monarhică. Un recenzent consideră că teoria lui Dever „este plin de lacune iar cartea e plină de dezinformări.”[54] Opus interpetării „aşerei” drept zeiţă în inscripţiile din Kuntillet ‘Ajrud, alţi câţiva autori, inclusiv Mark S. Smith [55], John Day [56], şi Andre Lemaire [57], văd aşerah din aceste inscripţii ca un obiect de cult, arbore stilizat sau loc de închinare prin care binecuvântările lui Iahveh erau comunicate, mai degrabă decât o zeiţă care ar putea funcţiona drept soţie.[58] „Nici iconografia nici textele nu ne pot obliga să interpretăm relaţia dintre ‘Yahweh ... şi a sa aşerah’ din Epoca Fierului IIB în sensul unei relaţii (determinată sexual) dintre două forţe care ar fi împerecheate şi să ne oblige astfel să acceptăm că aşerah ar avea statut de parteneră. ‘Aşerah lui Yahweh’ nu era egală în rang cu Iahveh ci este mai degrabă o entitate mediatoare care aduce binecuvântările lui şi este concepută mental sub forma unui arbore stilizat, care îi era astfel subordonat lui Iahveh.”[59] Arheologii şi istoricii ne oferă o multitudine de căi de a organiza şi interpreta informaţia iconografică şi textuală disponibilă. William G. Dever distinge între „religia oficială/religia de stat/religia cărţii” ale elitei şi „religia populară” a maselor.[60] Rainer Albertz distinge „religia oficială” de „religia familială”, „pietatea personală” şi „pluralismul religios intern”.[61] Jacques Berlinerblau analizează dovezile în termenii unei „religii oficiale” şi „religii populare” din Israelul antic [62]. Într-o carte descrisă de William G. Dever drept „studiu magistral”,[63] Patrick D. Miller a grupat pe larg adorarea lui Iahveh din Israelul antic în trei mari categorii: ortodoxă, heterodoxă şi sincretistă (Miller recunoaşte faptul că ortodoxia unuia înseamnă heterodoxie pentru altul şi că ortodoxia nu era o realitate fixă şi imuabilă în religia Israelului antic).[64] Conform ipotezei documentare, majoritatea celor patruzeci de referinţe la Aşerah din cadrul Bibliei ebraice derivă de la redactorul istoriei deuteronomiste (cărţile lui Iosua, Samuel, Judecătorilor şi Regilor), redactor numit D sau Deuteronomistul, fiind întotdeauna exprimate în context ostil: Deuteronomistul judecă regii lui Israel şi ai lui Iuda conform de cât de riguros au susţinut Iahvismul, combătând adorarea Aşerei şi a altor zeităţi. Despre regele Manase, el afirmă de exemplu că a aşezat un stâlp al Aşerei în Templul din Ierusalim, el fiind prin urmare cineva care „a făcut ce era rău în ochii DOMNULUI” (2 Imparati 21:7), în timp ce regele Ezechia „a distrus locurile înalte, a spart stâlpii şi a spart Aşerah” (18:4), prin urmare fiind considerat drept cel mai virtuos rege al lui Iuda dinaintea venirii reformatorului Iozia, sub domnia căruia a fost scrisă istoria deuteronomistă. Biblia ebraică foloseşte termenul de aşerah în două sensuri, drept obiect de cult şi ca nume divin.[66] Ca obiect de cult aşerah poate fi „făcut”, „doborât” şi „ars”, iar Deuteronom 16:21 interzice plantarea de copaci ca aşerah, sugerând că se referă la un copac stilizat sau trunchi cioplit.[67] Alte versete se referă clar la o zeiţă, cum ar fi de exemplu 2 Imparati 23:4-7, în care sunt făcute obiecte „pentru Baal şiAşerah”.[68] Referinţele la aşerah din Isaia 17:8 şi 2:8 sugerează că în gândirea antică nu se făcea distincţie între obiect şi zeiţă.[69] Inscripţii invocând binecuvântări de la „Iahveh şi aşerah a sa” au fost găsite în două situri de pe teritoriul anticului Iuda, iar una dintre ele include un desen al două figuri care pot să-l reprezinte pe Iahveh şi pe Aşerah ca soţie a lui Iahveh.[70] Este posibil că Aşerah era asociată cu regina principală din vechiul Iuda şi din Israel, iar această asociere fermă cu cultul regilor ar putea lămuri dispariţia completă a zeiţei atunci când monarhia a dispărut.[71] Existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu, în special al Dumnezeului creştin şi iudaic, este un subiect imens al literaturii filosofice. După ce în antichitate şi în evul mediu numeroşi filosofi şi teologi au urmărit cu preponderenţă demonstrarea existenţei lui, în zilele noastre accentul se pune pe demonstrarea inexistenţei. Platon şi Aristotel demonstrau existenţa unei cauze primare de la care provin toate celelalte cauze (argumentul cosmologic); Sf. Anselm de Canterbury propune argumentul ontologic în favoarea existenţei, reluat mai apoi de Descartes şi criticat de Kant (existenţa nu e un predicat) [77]; Filosoful englez William Paley propune analogia ceasornicarului, care în esenţă constă în a arăta că, aşa cum un ceasornic, un mecanism suficient de complex, are un creator, aşa şi omul, un mecanism cu mult mai complex, trebuie să aibă un Creator; Spinoza demonstra existenţa lui Dumnezeu pe bază de definiţii şi axiome [78]; -Spinoza nu era teist ci panteist [79]: pentru el Dumnezeu este Natura[80]; Promotorii religiei arată rolul jucat de aceasta în crearea unui sistem convergent, dacă nu unitar, de valori comportamentale (sau morale), care au influenţat apoi creşterea economică [81]; Lipsa dovezilor pentru existenţa zeilor/supranaturalului e principalul argument al ateilor. Bertrand Russell, celebrul filosof, matematician şi logician ateu, a fost întrebat ce ar spune dacă ar ajunge în faţa lui Dumnezeu după moarte, iar acesta i-ar cere motivele pentru care nu a crezut în El. Replica lui Russell a fost sarcastică dar sinceră: „N-au fost suficiente dovezi, Doamne, n-au fost suficiente dovezi.”; Evoluţionismul contrazice direct cartea Genezei [82]. În primul capitol al Genezei, se arată că Dumnezeu a făcut: „pomi roditori, care să facă rod după soiul lor” (Geneza 1:11), „iarbă cu sămânţă după soiul ei” (Geneza 1:12), „peştii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după soiurile lor;... orice pasăre înaripată după soiul ei” (Geneza 1:21), „vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor” (Geneza 1:24), „fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate târâtoarele pământului după soiul lor” (Geneza 1:25). Formularea „a făcut...după soiul lor” implică o creare simultană a tuturor acestor forme de viaţă de către Dumnezeu, ceea ce contrazice dovezile materiale privind evoluţia acestora, independent de voinţa lui. Problema răului (tema teodiceii)[83] pune la îndoială existenţa unui zeu care este deopotrivă omnipotent, atotcunoscător şi atotiubitor, aducând argumentul că un asemenea zeu nu ar trebui să permită existenţa răului şi a durerii [84]. Filosoful german Karl Marx opinează că religia ar fi „opiu pentru mase”, în sensul că acestea din urmă ar fi îndoctrinate (sau sedate, ca şi sedarea cu opiu), de religie şi promotorii acesteia, împotriva declanşării revoluţiei proletare şi a făuririi unei societăţi mai bune. În special în ţările în care creştinismul este subvenţionat de stat, atunci când clerul--servitorii lui Dumnezeu--comite numeroase încălcări ale normelor religioase pe care le propovăduieşte, aceasta reprezintă o atingere directă a conceptului de Dumnezeu [85]. Pastorul protestant olandez Klaas Hendrikse, care este ateu,[86] a argumentat într-o carte controversată că inexistenţa lui Dumnezeu nu ne poate împiedica să credem în Dumnezeu. După el, existente sunt obiectele materiale, iar Dumnezeu nu este un obiect material, ci un proces, o trăire care are loc prin şi între credincioşi.[86] Aproximativ 54% din populaţia lumii s-a identificat ca aparţinând uneia din cele trei religii abrahamice tradiţionale (33% creştini, 21% musulmani, 0.22% evrei). Alte religii avraamice includ Credinţa Bahá'í,Samaritanismul, Mişcarea Rastafari, Yazidismul şi Biserica unificării. Din restul de 46%, 6% sunt budişti, 13% hinduşi, 6% religii tradiţionale chineze, 6% cu diferite alte religii şi 16% nereligioşi (atei, agnostici, sau persoane care au răspuns cu „fără religie” în cadrul studiilor efectuate). Majoritatea acestor religii implică credinţa într-un zeu sau în mai mulţi zei [87]. Pe continentul european, credinţa în Dumnezeu este cea mai răspândită în ţările ortodoxe (România, Grecia), musulmane (Turcia) sau romano-catolice (Polonia, Portugalia) [88].