Palatul de clestar

Demult, pe la începutul vremurilor, pe când mintea cântărea şi paloşul împărţea, era un împărat care trăia în cel mai frumos palat de cleştar şi domnea peste cel mai înţelept şi mai viteaz popor. Pe lângă el trăiau cele trei fete ale sale, frumoase ca nişte zâne, surorile şi nepoatele sale. Într-o zi, împăratul îi spuse celei mai mari dintre surorile sale că simte cum l-au ajuns bătrâneţele. Îşi aminti cum îi spusese soţia lui înainte să moară, că nu va avea niciodată un băiat şi că împărăţia va pieri datorită unei femei. Apoi îşi aminti că tatăl său îi lăsase patru chei de la patru încăperi de sub palatul de cleştar şi să nu intre acolo decât atunci când va simţi că a obosit şi nu mai poate. Împăratul scoase cele patru chei, numite cheile patimilor, una de aramă, una de argint, una de aur şi una de diamant, şi i le dădu surorii sale. Îi spuse să meargă să afle din încăperile acelea, de ce i se pare lui că stema împărătească uneori creşte şi se întunecă până îl doboară la pământ. Sora împăratului se duse în beciul palatului noaptea târziu, descuie o uşă cu cheia de aramă şi pătrunse într-o cameră cu totul şi cu totul de aramă. De aici intră într-o cameră de argint, apoi într-una de aur. Aici cântau cu glas de argint păsărele cu aripi ca de aur. Descuie, în sfârşit, uşa ultimei camere, cu cheia de diamant. În prag era o namilă de balaur fioros, care îi spuse să nu se teamă, că cine are cheile e mai tare decât el. În camera de diamant se aflau trei femei, cu părul despletit, încătuşate şi legate de zid cu belciuge groase. Prima vorbea necontenit, a doua privea cu ură, iar a treia era grasă , cu o privire tâmpă. Erau trei patimi, Bârfa, Invidia şi Prostia. Merse mai departe şi ajunse la alte trei femei, tot despletite, cu părul zbârlit, care urlau, se zbăteau şi muşcau chiar din carnea lor. Patimile acestea erau Furia, Zminteala şi Nebunia. Văzu apoi o femeie liberă, care stătea liniştită, cu privirea dulce şi calmă. Era Înţelepciunea. O salută cu respect şi îi spuse ce voise împăratul să afle pentru el. Înţelepciunea îi spuse că trebuie să îşi cunune una dintre fete cu flăcăul care se înveleşte cu cerul şi doreşte mai mult decât orice să conducă împărăţia, să îi lase lui tronul. Sora împăratului plecă, iar femeile legate începură să urle şi să se zbată aşa de tare, că se sperie, fugi şi scăpă cheile pe jos. În urma ei uşile se zăvorâră singure. Aflând ce avea de făcut, împăratul dădu de veste în toată împărăţia şi veniră mulţi flăcăi voinici, dar unul voia bogăţie, altul slavă, niciunul nu voia să aibă grijă de împărăţie. În cele din urmă fu găsit şi cel potrivit şi pregătiră nunta cu fata cea mică a împăratului. Împăratul se pregătea să-i încredinţeze voinicului, în faţa tuturor, însemnele împărăţiei, paloşul, stema, năframa şi gonaciul. Chiar în acea clipă cerul se întunecă, izbucni o furtună grozavă, palatul se cutremură şi ieşiră la iveală femeile cele despletite, răcnind şi scoţând fum pe nas şi pe gură. Pământul se despică, palatul de cleştar se scufundă, iar patimile, Furia, Nebunia, Invidia şi celelalte porniră val-vârtej prin lume. În urma lor se târa, mulţumită, rumenă şi voioasă, Prostia… Avea şi de ce să se bucure. Se pare că, de atunci, ea a domnit în cele mai multe capete omeneşti.