Virgil Mazilescu

Este fiul contabilului Sabin Mazilescu şi al Aurei Rădulescu. A urmat şcoala primară şi gimnazială mai întâi în comuna Cuşmir între 1948 – 1950, apoi câte un an la Turnu Severin şi Târgu Jiu, continuând la Drăgăşani între 1952 – 1957. În anul 1957 pleacă în capitală unde urmează Liceul „Spiru Haret” până în 1959 şi Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti între 1959 – 1964. După terminarea studiilor a fost timp de doi ani profesor la Scoala Generală din comuna Greaca din judeţul Ilfov, conform Legii repartiţiei uniform teritoriale din regimul comunist. Apoi, pâna în 1968, a ocupat postul de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploieşti. Din 1968 şi până în anii '70, a fost secretar al cenaclului Uniunii Scriitorilor, iar din 1970 şi până la moarte, vreme de aproape 14 ani, poetul a fost redactor la revista „România literară”. [modificare] Relaţia cu regimul comunist Iată ce spune Nora Iuga despre Virgil Mazilescu, cât de mult îi „îmbraţişa” pe comunişti: „Nu aş putea spune ca a fost un dizident, desi a încasat în mai multe rânduri pumni de la miliţieni şi a cunoscut beciurile puşcăriei, e drept numai pentru câteva ore, la Mangalia, Constanţa şi Bucureşti. Nu ştiu cât de mult ura regimul şi pe reprezentanţii săi - ura nu era specialitatea lui - dar avea o poftă nebună să facă băşcălie de ei şi, slavă Domnului, prilejuri se găseau destule. Pe miliţieni îi făcea analfabeţi, pe Ceauşescu ţigan pentru că, explica el, etimologia numelui Ceauşescu venea de la ceauş, şi pe urmă cum puteam noi decripta titlul cărţii lui ultime Guillaume poetul şi administratorul? Cine altul era administratorul, decât acel element de care ne disociam cu repulsie sau cu care, uneori, ne identificam neputincioşi în zbaterea noastră de a ne pastra frumuseţea, iubirea şi libertatea imaculate“. Virgil Mazilescu a întins o mulţime de capcane în scrierile sale pentru a scăpa cenzorilor comunişti. Un exemplu elocvent sunt în buna parte textele din ultimul volum publicat de el, despre care criticul literar Eugen Negrici spunea ca poetul a renuntat la „stilistica eschivei“. Este vorba de textele intitulate Satov, Kirilov, Stepan Trofimovici Verhovenski, Nikolai Stavroghin - inspirate din Demonii lui Dostoievski. Iată una dintre capcane: „ei au lumea lor şi lumea asta a lor îmi face greaţă / şi chiar cu o cutie goală de conserve în gură sunt gata să urlu / şi chiar cu o bombă în măduva spinării sunt gata să urlu / că au lumea lor şi ca lumea asta a lor îmi face greaţă”. [modificare] Moartea Virgil Mazilescu a dus o viaţă de boem, în a cărui servietă „sticla de vodcă ţinea loc de umbrelă”, cum scria poeta şi prozatoarea Nora Iuga în „România literară”. Ura tot ce era steril, sobru, cenzurat, epurat, mai scria aceasta. În anii ’70-’80, pe porţile metalice larg deschise ale Casei Scriitorilor de pe Calea Victoriei intra în fiecare după-amiază Virgil Mazilescu: mereu grăbit, agitat, frământat, dând imaginea celui veşnic întârziat la o slujbă vitală. De altfel, restaurantul scriitorilor chiar era un loc fără de care viaţa poetului era de neconceput. Masa la care trona seară de seară Mazilescu nu era doar colţul unde se îngurgitau mari cantităţi de votcă, dar acolo era implicit laborator de creaţie, Agora, cenaclu literar… Exagerând puţin, aş zice că generaţia 80 s-a născut şi s-a dezvoltat la masa lui Virgil Mazilescu. Poetul acesta pare a face legătura dintre avangarda interbelică şi optzecism, deşi el era perceput ca şaptezecist. La masa aceea, îşi aducea în memorie poemele şi le recita a mia oară după ce opera mereu în ele mici, dar semnificative modificări. El avea vocaţia şlefuitorului de diamante; scria ani întregi la un poem de zece-cincisprezece versuri, îi dădea o primă formă, apoi tăia, adăuga, schimba: o silabă, un cuvânt, un vers… Ani întregi. Îşi ştia poemele pe de rost în ultima formă şi cred că mulţi dintre convivi le ştiau de asemenea, auzindu-le atât de frecvent. El avea o viaţă agitată acolo, la restaurantul Uniunii. Era singurul, de pildă, care-şi permitea să-l înjure nepedepsit pe Marin Preda. Era privilegiul celui care, la masa autorului Moromeţilor, analizase odată opera lui Liviu Rebreanu şi ajunsese la concluzia că Marin Preda e un prozator, mai mare decât părintele lui Ion. Cu câteva luni înainte de a muri, Virgil Mazilescu s-a hotărât să ţină un jurnal, jurnal aflat acum la Muzeul Naţional al Literaturii Române, unde-i este, firesc, locul. E radiografia începutului sfârşitului pentru un poet profund cum puţini are literatura română contemporană. Caietul începe abrupt şi rău prevestitor: „Moartea a început pe 22 decembrie 1983”. De altfel, obsesia morţii constituie una dintre liniile principale ale jurnalului, cealaltă fiind obsesia recuperării iubitei pierdute. Nu avem de-a face cu un jurnal de scriitor, precum cele ale reprezentanţilor Şcolii de la Târgovişte, de pildă, ci cu un text scris pe fugă, la beţie, la mahmureală, la disperare, ceea ce face din el cu atât mai mult un document preţios pentru istoria literară, pentru cunoaşterea omului, mai puţin a poetului Virgil Mazilescu; deşi poate că nici a omului, poeta Nora Iuga, prietenă a poetului, notând în prefaţa jurnalului publicat de Manuscriptum: „Paginile acestea seamănă izbitor cu însemnări din jurnalul tânărului conte Lev Tolstoi, ofiţer în Caucaz, venit în permisii să debuteze la Sankt Petersburg şi făcând viaţa iad maeştrilor lui Nekrasov şi Turgheniev, dezlănţuind în casele lor chefuri monstruoase cu zurbagii adunaţi de pe stradă şi cu tarafuri de ţigani. Lev Tolstoi s-a rupt însă de vodcă salvându-se, ceea ce n-a reuşit Mazilescu”. Cum încep notele zilnice ale lui Virgil Mazilescu? Primul rând e totdeauna definitoriu pentru agitaţia permanentă în care trăia: „Vineri, 4 dimineaţa. Beau.” Sau: „M-am trezit la prânz (ora 1). Fără votcă (zac sticle goale în jur), cu doar 40 de lei. Întrebare: să mă duc sau nu diseară pe la Rodica?” Ori: „Trezit la 12. Un rest de votcă. Apoi ªtefania mi-a adus o sticlă”. ªi: „Ora 10 dimineaţa: telefon de la Dragoman. Ne întâlnim la o votcă. Se întrevede anestezia…” De fapt, anestezia este cuvântul care revine obsesiv în text precum, greaţa în romanul lui Sartre. E lupta zilnică a poetului cu anestezia care, pe de o parte îl persecută, socotind că aceasta îl reduce la stadiul de animal, dar pe de altă parte îl linişteşte pentru scurte perioade. Încearcă să-şi provoace starea de anestezie cu votcă, pentru a uita de cele două obsesii pomenite mai sus: „Băutura nu prea îşi mai face efectul, anestezia prinde din ce în ce mai greu”; „Anestezia a prins abia într-un târziu, până atunci stare groaznică…” Notaţiile acestea amintesc mereu de Esenin, alt poet damnat: „Se sfârşeşte vodca, începe depresiunea, mi-e dor de Rodica. Redă-mi-o, Doamne! Era ultima oară, în halatul ăla maro, caraghios, cu ciorapi uşor căzuţi, nespus de dulce. Trăgea absentă (sau nervoasă?) de câteva fire de păr. Lasă, V.M., lasă. Totul e pierdut…” Ca şi Esenin, e bântuit de gândul sinuciderii: „E 6 fără 20 dimineaţa. Beau, fumez, mă gândesc. Cred totuşi că trebuie să mă sinucid. Dar nu beat!” Era în februarie 1984. Peste o lună notează: „E 7 dimineaţa. Îmi simt moartea”. Apoi, o altă notă cu rezonanţe de exasperare: „Viaţa ca o povară! Dar lipsa ei? A vieţii? Liniştiţi-vă, nu mă sinucid, nu asta am vrut să spun!” Dar, de fapt, ca şi Esenin, el chiar se sinucide, nu dintr-o dată precum rusul, ci mai încet, otrăvindu-se cu băutură multă şi cu obsesia iubirii pentru Rodica, „dumnezeul” lui, cu invocarea căreia se încheie jurnalul: RODICA. RODICA. De ce m-ai părăsit?” Mulţi dintre cei care nu l-au cunoscut direct pe Virgil Mazilescu ar fi tentaţi sa creada ca poetul a fost o victimă a viciului. Spun asta amintindu-mi, in special, de unele articole scrise de catre doamna Nora Iuga.Sunt unul care l-a cunoscut pe Virgil Mazilescu ca profesor (de fapt era un prieten mai mare, care la banchetul de sfarşit al scolii generale ne invăţa sa dansam tango, pe noi, copiii de la Greaca "aceasta aşezare de oameni, pe malul unei ape, intre dealuri acoperite cu vii", am dreptul să spun că această latură a fost mult exagerata. Numai despărtirea de Rodica l-a făcut sa se abandoneze cu totul in bautura... L-am regăsit, dupa plecarea din invatamant, in redacţia revistei Romania Literara, pe vremea cand aceasta se afla pe bulevardul Ana Ipătescu, si unde il vizitam apoi frecvent. Adesea il cautam la Casa Scriitorilor, unde doamna Candrea era mama tuturor. Atunci mai trăiau si Cosma Brasoveanu, care venea cu soţia, doamna Ojog-Brasoveanu, Catinca Ralea al carei râs sănătos se spărgea parcă de frumosul tavan al incaperii, Dorin Dron, Nicu Velea, care mă apela "adolescentule" şi care a stat o săptămână supărat pentru un articol scris de Nicolae Manolescu, in care il numea "irecuperabil minor", Octavian Stoica, urias şi mai mereu beat şi pus pe scandal, Pucă, Jebeleanu, Daniel Turcea, etc.etc. Nicolae Radoveneanu