Salina Ocna Dej

Salina Ocna Dej este o veche unitate minieră din judeţul Cluj, specializată pe extracţia sării geme în stare solidă.Sarea gemă de la Ocna Dejului s-a exploatat în 2 sectoare: a) nordic (în zona Dealului Cabdic, între Dej şi Ocna Dejului) şi b) sudic (în zona Ocna Dejului). În sectorul nordic au existat exploatări romane de suprafaţă (cariere) şi exploatări medievale subterane (lacul sărat Toroc = lacul Cabdic, de 41 m adâncime, şi lacul nr.1 colmatat). Începând cu Evul Mediu târziu exploatarea sării (sub forma unor camere subterane conice, paralelipipedice sau trapezoidale) are loc în sectorul sudic. Aici au fost exploatate în cursul vremii următoarele mine (de la nord spre sud): mina Iosif, mina Ştefan, mina Mare, mina Ciciri, mina Ferdinand (mina 23 August), mina 1 Mai, iar (cu începere din anul 1979) mina Transilvania. În trecut, în perimetrul minelor Iosif-Ştefan s-a străpuns incidental culcuşul masivului de sare, pe unde a pătruns apă în excavaţiile miniere subterane, formându-se local o grotă cu apă. Unele mine vechi din sectorul sudic s-au prăbuşit, pe locul lor formându-se în cursul timpului fie conuri active de surpare (mina Iosif, mina Ştefan, mina Ciciri, mina Ferdinand), fie lacuri sărate (lacul mina Mare). În prezent mai este în funcţiune numai mina Transilvania.Înainte de deschiderea unei noi ocne de sare în Ardeal şi Maramureş[1], se făceau deobicei foraje de explorare. Dacă până la adâncimea de 36 m (18 Klafter = 18 stânjeni) nu se intercepta sarea, se renunţa la proiect, din cauza adâncimii prea mari a puţurilor. Ideal era ca solul să aibă o grosime de max. 10-12 m (5-6 stânjeni). La un rezultat pozitiv al primului foraj, se executa un al doilea, la o distanţă de 6 m (3 stânjeni) de primul, pentru stabilirea exactă a grosimii stratului acoperitor deasupra celui de al doilea puţ. Al doilea puţ se amplasa preferenţial la aceeaşi cotă cu primul sau cu max. 4-6 m (2-3 stânjeni) diferenţă de nivel faţă de primul puţ. Un puţ era rezervat pentru intrarea şi ieşirea minierilor din ocne (cu ajutorul unor frânghii de cânepă), iar celălalt puţ pentru extragerea sării din subteran. Puţurile se săpau cu profil patratic, fiecare latură având 2,8 m (9 paşi; 1 pas = 0,3 m) până la o adâncime de 4 m (2 stânjeni) sub contactul steril-sare, după care se lărgea treptat pe următorii 4 m (2 stânjeni), cu profil tot patratic. Aici se făcea aşa-numitul “fundament”, din bârne de lemn incastrate în sare, pe care se sprijinea întregul puţ. Apoi se arma puţul, de jos în sus, la început cu un amestec de argilă, pleavă şi lână de oaie (pentru impermeabilizarea pereţilor), după care cu bârne (grinzi) de lemn. Grosimea armăturilor era de 0,3 m (1 pas), astfel ca profilul efectiv al puţului se reducea în final de la 2,8 x 2,8 m la 2,5 x 2,5 m. De la nivelul steril-sare în jos pereţii se căptuşeau cu piele de bivol, care împiedeca contactul direct al apei cu pereţii de sare. Apa care picura totuşi în mină era captată şi scoasă la suprafaţă. De la nivelul “fundamentului” în jos se săpa cu profil tot mai lărgit, conic, aşa că după alţi cca 8 m (4 stânjeni) cele 2 puţuri alăturate se uneau. De aici, mina lua o formă conică-ogivală cu secţiunea pe cât posibil circulară (care nu se realiza practic decât rar). Mina se declara gata pentru exploatare numai după ce un agent al administraţiei salinei, stând pe un bulgăre de sare în mijlocul ocnei, nu mai putea atinge tavanul ocnei cu ciocanul. Din acest moment, salariul tăietorilor de sare scădea de la 4,5 creiţari (4,5 Kreuzer) pentru fiecare bloc de sare, la obişnuitul tarif de 1,5 creiţari. Ocna era dată atunci oficial în funcţiune, primind totodată un nume. Costurile de deschidere ale unei ocne de sare se ridicau deobicei la peste 5.000 florini (guldeni) de argint.