Revolta decembriştilor

Revolta decembriştilor (rusă Восстание декабристов) a fost o rebeliune care a avut loc în Imperiul Rus pe 14(sv)/26 decembrie(sn), 1825. Ofiţeri ai armatei imperiale ruse au condus aproximativ 3.000 de soldaţi într-o mişcare de protest împotriva preluării tronului de către Nicolae I, după renunţarea la dreptul de succesiune de către a fratelui său mai mare, Constantin Pavlovici. Datorită faptului că evenimentele s-au petrecut în decembrie, rebelii au fost numiţi „decembrişti” (rusă декабристы - decabristî). Această rebeliune a avut loc în Piaţa Senatului din Sankt Petersburg. În 1925, pentru a marca un secol de la revoltă, Piaţa Senatului a fost redenumită Piaţa Decembriştilor. Revolta a fost înăbuşită sub supravegherea personală a împăratului Nicolae I al Rusiei.Când ţarul Alexandru I a murit pe 1 decembrie 1825, soldaţii gărzii imperiale au jurat credinţă moştenitorului prezumtiv, fratele monarhului mort, Constantin. Când Constantin a renunţat în mod public la dreptul la succesiune, iar Marele duce Nicolae, fratele său mai mic, şi-a asumat titlul de împărat, Societatea Nordică a reacţionat. În vreme ce în capitala imperială nu era încă restabilită ordinea şi frâiele puterii nu fuseseră preluate ferm de noul monarh, Societatea Nordică, ai cărei membri juraseră credinţă lui Constantin, a început o activitate febrilă pentru convingerea diferiţilor comandanţi de regimente să refuze depunerea jurământului de credinţă către Nicolae. Aceste eforturi aveau să culmineze cu evenimentele din 14 decembrie. Liderii societăţii, dintre care mulţi făceau parte din aristocraţia imperială, l-au ales pe Serghei Trubeţkoi ca dictator interimar. În dimineaţa zilei de 14 decembrie, un grup de ofiţeri, care comandau cam 3.000 de soldaţi, s-au adunat în Piaţa Senatului, unde şi-au făcut public refuzul depunerii jurământului de credinţă faţă de noul ţar, Nicolae I, subliniând însă devotamentul faţă de ideea proclamării unei constituţii. Ofiţerii s-au aşteptat ca lor să li se alăture restul regimentelor din capitală, dar au fost rapid dezamăgiţi de lipsa de reacţie a soldaţilor staţionaţi în Sankt Petersburg. Nicolae I a petrecut aproape toată ziua pentru a strânge o forţă militară suficient de mare cu care să înăbuşe revolta. După ce a considerat că este suficient de puternic, a ordonat deschiderea focului cu tunurile asupra insurgenţilor. În scurtă vreme, revolta Societăţii Nordice a fost înăbuşită. Revolta a eşut deoarece conducătorii ei nu au explicat în mod corespunzător soldaţilor implicaţi în revoltă care sunt idealurile mişcării lor. Conform unei legende apărute după înăbuşirea revoltei, soldaţii de sub ordinele ofiţerilor insurgenţi au fost învăţaţi să scandeze „Constantin şi Constituţia”, iar când oamenii de rând au fost întrebaţi ce este Constituţia, mulţi au crezut că este vorba de soţia lui Constantin. După cum avea să scrie decembristul Piotr Kahovski în scrisoarea către generalul Levaşev, „Povestea care a fost spusă Excelenţei voastre conform căreia, în timpul revoltei din 14 decembrie, rebelii strigau Trăiască Constituţia iar oamenii au fost întrebaţi Cine este Constituţia, soţia Alteţei sale Marele duce? nu este adevărată. Este o invenţie amuzantă”. Nicolae I l-a trimis pe contele Mihail Alexandrovici Miloradovici, un erou militar foarte respectat în rândurile soldaţilor de rând, în Piaţa Senatului pentru a pacifica trupele. În timp ce contele îşi rostea discursul, Miloradovici a fost împuşcat mortal de ofiţerul răsculat Piotr Kahovski. În timp ce Societatea Nordică se pregătea de revoltă, Societatea Sudică, (cu baza la Tulcin, Ucraina) a primit o lovitură mortală când, pe 13 decembrie, poliţia locală l-a arestat pe Pavel Pestel sub acuzaţia de trădare. De-abia după două săptămâni au aflat şi membrii Societăţii Sudice de evenimentele din capitală. Între timp, şi alţi membrii ai societăţii secrete au fost arestaţi. Membrii Societăţii Sudice şi ai grupului naţionalist Slavii Uniţi s-au pregătit de revoltă. Când au aflat locaţia în care se aflau liderii arestaţi, Slavii Uniţi au acţionat în forţă şi i-au eliberat. Unul dintre liderii proaspăt eliberaţi, Serghei Muraviov-Apostol, a preluat conducerea revoltei. Ofiţerii au convins soldaţii din garnizoana din Vasilkov să se alăture cauzei rebeliunii, iar Muraviov-Apostol a ocupat oraşul. Revolta a fost însă rapid înăbuşită de forţe mai numeroase şi mai bine înarmate, pe 3 ianuarie. Revolta Decembriştilor Liderii rebelilor au fost trimişi la Sankt Petersburg, unde au fost judecaţi alături de insurgenţii din capitală. Decembriştii au fost judecaţi şi condamnaţi: cinci dintre ei au fost condamnaţi la spânzurătoare: Kahovski, Pestel, Kondrati Rîleev, Serghei Muraviov-Apostol şi Mihail Bestujev-Riumin. Alţi decembrişti au fost exilaţi în Siberia şi în Orientul Îndepărtat. Când cei cinci decembrişti au fost spânzuraţi, s-a întâmplat ceva obsolut neobişnuit. Funiile care au fost utilizate pentru laţuri s-au rupt mai înainte ca vreunul dintre ei să moară.[1] Evenimentul a provocat mişcare de simpatie în mulţimea de privitori. Conform unei tradiţii vechi de mai multe secole, orice condamnat care supravieţuia unei tentative de execuţie trebuia eliberat. În loc să-i graţieze pe cei cinci, Nicolae I a ordonat confecţionarea unor laţuri noi şi reluarea execuţiei. Aceasta a fost ultima execuţie publică din istoria Imperiului Rus. Mai multe personalităţi care s-au aflat în relaţii prieteneşti cu liderii decembrişti şi care ar fi putut fi la curent cu complotul răsculaţilor, cei mai cunoscuţi dintre ei fiind Alexandr Puşkin, Alexandr Griboedov şi Alexei Petrovici Ermolov. Soţiile unora dintre decembrişti şi-au urmat soţii în exil. Expresia „soţie decembristă” exprimă ideea de devoţiune a soţiei faţă de soţ.