Răscoala Nika

Răscoala Nika (532) a avut loc în capitala Imperiului Bizantin, în timpul domniei lui Iustinian I şi a soţiei acestuia, Teodora. Această răscoală îşi ia numele de la strigătul răsculaţilor: Nika (în greacă = victorie) şi a fost provocată de o imprudenţă a împaratului bizantin. Pe timpul acestuia, în Constantinopol existau două facţiuni politice rivale, cea a Albaştrilor şi cea a Verzilor, care îşi luau numele de la culoarea carelor cu care concurau în Hipodrom. Datorită unei antipatii mai vechi a Teodorei, împăratul îi favoriza constant pe Albaştri, într-atât încât aceştia ajunseseră să comită acte de vandalism şi să fie temuţi de oricine li se împotrivea, ştiind că sunt protejaţi de basileu. Într-o încăierare, au fost capturaţi de gărzile imperiale mai mulţi insurgenţi, dintre care doi au rămas neeliberaţi şi care au fost mai apoi spânzuraţi. Unul din aceştia aparţinea Verzilor, iar celălalt Albaştrilor, astfel că cele două facţiuni s-au văzut deopotrivă ameninţate şi au creat o alianţă. În aceasta a intrat întreaga populaţie din Constantinopol, cerând abdicarea lui Iustinian şi arzând aproape un sfert din oraş în cele şase zile cât a durat răscoala. În incendiu au fost curpinse spitale, cu pacienţii încă internaţi, biserici, o parte a Palatului Sacru, administraţii şi azile. Răscoala nu a încetat decât în urma intervenţiei armatei, conduse de generalul Belisarius, care a ucis peste 30000 de oameni, aparţinând ambelor partide. Armata a surprins mulţimea adunată în Hipodrom în jurul celui pe care voiau să îl proclame împărat, Hepatius, un senator, fiul fostului împărat Anastasiu I. După încetarea luptelor, execuţiile au continuat, din ordinul împăratului, în rândurile suspecţilor de crime sau răzvrătire, acest val de execuţii prinzându-l şi pe Hepatius, care încercase, fără izbândă totuşi, să oprească răscoala.