Curtea Domnească din Târgovişte

Curtea Domnească din Târgovişte reprezintă un complex de clădiri şi fortificaţii medievale ce au avut rol de reşedinţă a unor voievozi ai Ţării Româneşti şi, totodată, punct relativ important în sistemul defensiv al ţării.Menţionarea oraşului Târgovişte ca şi capitală a Ţării Româneşti, alături de Argeş, o face în 1427, în memoriile sale, cruciatul Hans Schiltberger, participant la expediţia militară ce s-a încheiat cu înfrângerea de la Nicopole. Dar cum această lucrare a fost editată 31 de ani după acest moment se presupune că în 1396 deja oraşu avea fortificaţii, ca orice capitală a vremii. În actele interne, Curtea Domnească este atestată în timpul lui Mircea cel Bătrân când, într-un act al fiului şi asociatului său la domnie, Mihail I, datat 1417-1418, se vorbeşte despre "[...]însuşi oraşul domniei mele Târgovişte[...]" (DRH, B, vol.I). Din acest act se poate înţelege că, la acea dată, aici funcţiona o reşedinţă voievodală, fortificată desigur. De altfel, săpăturile arheologice confirmă această supoziţie, datând perioadei lui Mircea cel Bătrân: o casă, prima biserică-paraclis, o curtină şi urme ale unei palisade (palancă) de lemn de mici dimensiuni. Dezvoltarea şi extinderea fortificaţiilor se face însă o jumătate de veac mai târziu, după menţionarea ca singură capitală a Ţării Româneşti (act emis de Alexandru I (Aldea) din anul 1431), posibil în timpul domniei lui Vlad Dracul (după părerea lui Nicolae Constantinescu) sau chiar în timpul lui Vlad Ţepeş (în opinia istoricului Tereza Sinigalia). Nicolae Stoicescu afirmă că aceste lucrări s-au desfăşurat în două etape: prima, iniţiată de voievodul Vlad Dracul, care reface şi extinde fortificaţiile, iar a doua, în timpul lui Vlad Ţepeş, care adaogă turnuri (din prima domnie a acestuia datând Turnul Chindiei) şi câteva clădiri utilitare (Biserica "Sf. Vineri"). Oricare ar fi fost etapele acestor lucrări sigur este că, după mijlocul veacului al XV-lea, fortificaţiile curţii domneşti devin cele mai mari din ţară, şanţul de apărare, lat de aproximativ 20-24m şi adânc de 4m fiind întărit cu pari de lemn dispuşi oblic în mal. Un act datat 17 noiembrie 1476 menţionează pentru prima oară un pârcălab al cetăţii ceea ce presupune că, la acea dată, Târgovişte avea un important rol militar. Spre sfârşitul aceluiaşi secol se ridică o porţiune de de cca. 20m de zid terminată cu un turn de veghe. O altă etapă de extindere a fortificaţiilor este iniţiată la sfârşitul secolului al XVI-lea de către voievodul Petru Cercel care aduce suprafaţa din interiorul incintei la cca. 29.000m2, suprafaţa cea mai mare de dezvoltare a întinderii fortificaţiilor pe care a avut-o de-a lungul timpului. Totodată, cu această nouă extindere, repară palatul şi construieşte o serie de utilităţi absolut necesare, precum apeductul ce aproviziona cu apă palatul şi garnizoana. Totuşi perioada maximă de dezvoltare a reşedinţei voievodale o cunoaşte sub domnia lui Matei Basarab care dublează practic grosimea zidurilor, reface şanţul de apărare, ce urmează traseul fortificaţiilor lui Petru Cercel. Acest nou şanţ, cu o lăţime şi o adâncime de 3m, era dublat de un val de pământ pe o lungime de 5km peste care se ridica o palisadă de buşteni. Pe zidul de piatră au fost amenajate 10 bastioane de formă rectangulară (astăzi se mai văd urmele a 7 dintre acestea) cu o suprafaţă de 40x45m. Cele 5 porţi de acces în cetate, ce purtau numele localităţilor spre care se îndreptau drumurile (Buzău, Argeş, Dealu, Câmpulung şi Bucureşti), au fost refăcute din piatră asigurându-le şi o camere pentru corpul de gardă. Noile porţi erau de formă pătrată, cu latura de 8,5m, iar pe direcţia de acces aveau două arcade cu deschiderea de 5m. În ziua de azi se menţine în elevaţie numai Poarta Dealului, iar porţile Câmpulungului şi a Bucureştiului fiind descoperite din întâmplare cu ocazia unor lucrări edilitare, ultima fiind reconstituită. Din nefericire primul care a testat calitatea fortificaţiilor a fost însuşi Matei Basarab care, în timpul revoltei seimenilor din 1653 "[...]i-au închis porţile şi i-au ieşit inainte la şanţul cel mare[...]", voievodul fiind nevoit să ia cu asalt cetatea. Urmaşul acestuia, Constantin Cârnul, prin soţia sa, face câteva înbunătăţiri la clădirile din interiorul zidurilor. Dar, după revolta lui Mihnea al III-lea, la cerinţa expresă a Înaltei Porţi, domnitorul Gheorghe Ghica (1659-1660) începe pocesul de demantelare a curţii voievodale şi demolare a palatului, în dorinţa de a distruge orice orice fortificaţii ce ar fi putut sluji în caz de revoltă a voievozilor Ţării Româneşti.