Vivien Leigh

Vivien Leigh, Lady Olivier (n. 5 noiembrie 1913 - d. 7 sau 8 iulie 1967) a fost o actriţă de origine engleză. A fost laureată a două premii Oscar, unul pentru interpretarea personajului Scarlett O'Hara din Pe aripile vântului (1939), iar cel de-al doilea pentru rolul Blanche DuBois din producţia Un tramvai numit dorinţă (1951), pe care l-a interpretat şi în West End din Londra. Vivien Leigh a fost o actriţă prolifică, ea colaborând adesea pe plan artistic cu soţul său, Laurence Olivier, care a regizat multe dintre filmele ce au făcut-o celebră. De-a lungul celor 30 de ani de carieră, actriţa a interpretat roluri variate, începând de la eroinele comediilor lui Noël Coward şi ale lui George Bernard Shaw, până la personaje din opere clasice ale lui William Shakespeare, precum Ofelia, Cleopatra, Julieta sau Lady Macbeth. Leigh s-a simţit adesea limitată datorită frumuseţii sale foarte apreciate, despre care credea că o împiedică în a fi luată în serios în cariera sa ca actriţă. Sănătatea ei şubredă s-a dovedit a fi, însă, cel mai mare obstacol. Fiind afectată de tulburare bipolară de-a lungul perioadei adulte, Vivien Leigh a câştigat reputaţia unei persoane foarte dificile, acest lucru afectând serios o carieră care avea să cunoască şi perioade de declin. Odată cu înaintarea în vârstă, actriţa a fost slăbită de reveniri frecvente ale tuberculozei, boală diagnosticată pentru prima oara la mijlocul anilor '40. Leigh şi Olivier divorţează în 1960, iar actriţa continuă să apară periodic în diferite filme şi piese de teatru, până la decesul său datorat bolii, în anul 1967. Leigh născută sub numele de Vivian Mary Hartley în Darjeeling, Bengalul de Vest, India Britanică (acum India), este fica lui Ernest Hartley, un ofiţer britanic înrolat în Cavaleria indiană, şi a Gertrudei Robinson Yackje, a cărei ascendenţă familială este disputată.[1] Ea a pretins că este de origine irlandeză, însă recent au fost produse dovezi care atestă apartenenţa sa indiană.[2] Cei doi sau căsătorit în Kensington, Londra în anul 1912.[3] În 1917, Ernest Hartley a fost detaşat în Bengaluru, în timp ce Gertrude şi Vivien au locuit în Ootacamund.[4] Vivien Hartley a avut prima apariţie pe o scenă la vârsta de trei ani, când a recitat poezia Micuţa Bo Peep, în cadrul trupei de teatru a mamei sale. Gertrude Hartley a încercat să-i transmită fiicei sale iubirea pentru literatură şi i-a captat interesul pentru lucrările unor scriitori precum Hans Christian Andersen, Lewis Carroll şi Rudyard Kipling, dar şi pentru povestirile mitologiei greceşti. Fiind singurul copil al cuplului Vivian-Hartley, a beneficiat de o educaţie înaltă, studiind la „Convent of the Sacred Heart” (în română „Mănăstirea Inimii Sacre”) din Roehampton, Londra, în anul 1920. La mănăstire, cea mai bună prietenă a sa a fost viitoarea actriţă Maureen O'Sullivan, căreia i-a mărturisit dorinţa de a deveni o „mare actriţă”.[5] Vivian Hartley şi-a desăvârşit studiile în Europa, reîntorcându-se la părinţii săi, în Anglia, în anul 1931. Aflând că unul dintre filmele în care juca prietena sa, Maureen O'Sullivan, rula la teatrul West End, Vivien le-a mărturisit şi părinţilor săi că dorinţa ei este să devină actriţă. S-a bucurat de sprijinul amândurora, tatăl său a ajutând-o să se înscrie în Academia Regală de Artă Dramatică (ARAD) din Londra.[6] La finele anului 1931, Vivien îl întâlneşte pe Herbert Leigh Holman, cunoscut sub numele de Leigh, un avocat cu treisprezece ani mai în vârstă decât ea. În ciuda rezervelor acestuia în privinţa meseriei de actriţă, cei doi se căsătoresc pe data de 20 decembrie 1932, iar în perioada următoare ea îşi încheie studiile la ARAD. Pe 12 octombrie 1933 dă naştere unei fetiţe, căreia i-a dat numele Suzanne. Vivien s-a simţit însă sufocată de acest mariaj. După divorţ, prietenii au recomandat-o unui regizor pentru un rol în filmul Things Are Looking Up, care a marcat debutul său în carieră. S-a logodit cu un agent, John Gildon, care îi sugerează să işi schimbe numele profesional din Vivian Holman în Vivian Leigh. Giddo a recomandat-o lui Alexander Korda drept o posibilă achiziţie artistică, însă Korda a refuzat-o din pricina „lipsei de potenţial”.[7] După apariţia în filmul The Mask of Virtue în anul 1935, Leigh primeşte recenzii excelente din partea criticilor, care sunt urmate de interviuri şi articole în ziare. Într-unul din ele, publicat în tabloidul britanic Daily Express, reporterul remarcă „o schimbare rapidă pe chipul acesteia”: acesta este primul articol în care e menţionată capacitatea lui Leigh de a-şi schimba cu uşurinţă expresiiile feţei.[8] John Betjeman, viitorul poet laureat, a scris despre ea numind-o esenţa adolescenţei engleze.[9] Alexander Korda Korda, care asistă la una dintre reprezentaţiile nocturne ale lui Vivien Leigh, îşi recunoaşte greşeala şi îi propune acesteia un contract pentru a interpreta diverse roluri în trupa sa de teatru. Ea semnează contractul, respectându-l întru totu, însă atunci când Korda mută sediul teatrului într-o sală mai mare, Leigh nu mai reuşeşte să-şi dozeze glasul şi să atragă atenţia unui pubic cu mult mai numeros, piesa fiind închisă la scurtă vreme.[10] În 1960 Leigh avea să-şi amintească diferenţa faţă de prima oară când a fost apreciată de critici câştigând o faimă subită, comentând că “unii critici au fost atât de nechibzuiţi încât să spună că eram o mare actriţă. Şi m-am gândit că aceste afirmaţii erau prosteşti, chiar perfide, deoarece puneau atâtea responsabilităţi pe umerii mei, pe care pur şi simplu nu le puteam căra. Şi au trecut mulţi ani până să ajung să fiu demnă de acele prime observaţii. Mi se pare atât de prostesc. Mi-l amintesc foarte bine pe critic şi nu l-am iertat nici până acum”.[11]