Tubul de respirat, (germ.: "Schnorchel", citit "şnorhel"), este un instrument simplu dar indispensabil pentru scufundare superficială, cu ajutorul căruia la înot de suprafaţă, înnotătorul sau scufundătorul evită efortul de a scoate capul din apă pentru a respira. Poate fi folosit complementar şi la scufundarea autonomă cu aer comprimat, pentru economisirea aerului din butelii, pe timpul parcursului la suprafaţa apei.
Tubul de respirat este utilizat, într-o formă sau alta, de peste 2.000 de ani, dar abia în zilele noastre este utilizat împreună cu vizorul. Tubul de respirat astăzi clasic este format dintr-o ţeavă îndoită şi o piesă bucală numită şi muştiuc. Sub forma modernă a fost inventat în 1935 de francezul Philippe Tailliez dintr-o bucată de furtun de stropit şi dintr-un muştiuc de cauciuc[1].La alegerea unui tub de respirat trebuie ţinut cont de două caracteristici: rezistenţa la respiraţie (trecerea aerului) şi confortul respirator. Lungimea tubului nu poate depăşi 30 ... 35 cm, deoarece o diferenţă prea mare dintre presiunea apei la nivelul plămânului şi presiunea atmosferică, face respiraţia dificilă sau chiar imposibilă. S-a constatat că la întrebuinţarea unui tub lung de 60 cm, după 4-5 minute de scufundare survin la nivel pulmonar deteriorări serioase. Diametrul optim al tubului de respirat este în jur de 20 mm. Un diametru mai mic creează, nefavorabil, o rezistenţă aerodinamică mai mare la inspiraţie, iar un diametru mai mare al tubului ar favoriza acumularea de dioxid de carbon. Alegerea unui tub de respirat cu diametru optim va conduce la o respiraţie mai eficientă şi la o golire mai bună a apei din tub.
La alegerea tubului de respirat trebuie încercat şi muştiucul, mai concret, să se verifice practic potrivirea lui la persoană. Un muştiuc care nu se potriveşte conformaţiei bucale a scafandrului poate fi (deveni) foarte inconfortabil la folosirile de durată. Muştiucurile pot fi de mai multe mărimi, forme şi flexibilităţi, scafandrul trebuind să-şi aleagă, prin încercări, muştiucul cel mai potrivit.
