Scufundare în peşteri

Scufundarea în peşteri sau scufundarea speologică este scufundarea efectuată pentru explorarea şi cercetarea peşterilor şi sifoanelor submerse. Utilizarea aparatului autonom de scufundare pentru speologie datează de la începutul anilor 1950. Speologia subacvatică care a luat astfel naştere, se ocupă cu explorarea şi investigarea ştiinţifică a peşterilor submerse, a galeriilor şi sifoanelor scufundate. În ultimul timp, speologia subacvatică s-a dezvoltat ca o parte separată a speologiei, creând un câmp larg de cercetare şi impunând propriile metode de explorare. Scafandrii care vor să efectueze astfel de scufundări trebuie să realizeze un stagiu de perfecţionare, în cadrul unei şcoli specializate în predarea acestui tip de scufundări. Scufundarea în peşteri necesită de multe ori, datorită parcurgerii unor distanţe lungi în galerii şi sifoane, utilizarea de aparate autonome de respirat sub apă ce folosesc şi alt amestec respirator decât aer (Nitrox, Heliox), sau recirculatoare pentru prelungirea timpului de imersie prin evitarea eliminării gazului expirat în mediul ambiant şi reciclarea lui în aparat. Scufundarea în peşteri necesită, din partea celui care o efectuează, atât calitatea de scafandru excelent cât şi calitatea de speolog. Peşterile submerse din România sunt de următoarele tipuri: peşteri de abraziune marină (Peştera Rapanelor de la Costineşti); tuburi subacvatice de lavă (în Munţii Zarandului); peşteri carstice, care sunt cele mai numeroase, conţinând cea mai mare parte a sifoanelor, galeriilor şi puţurilor submerse. Pentru a fi efectuate în condiţii de siguranţă, explorarea şi cercetarea peşterilor şi sifoanelor submerse trebuie făcută numai de către scafandri experimentaţi, care posedă cunoştinţele necesare şi procedeele specifice unor scufundări în spaţii închise. Procedeele specifice scufundării în peşteri includ: folosirea „firului ghid” (saulei călăuză) care asigură legătura directă a scafandrului cu suprafaţa; calcularea consumului de aer utilizând „regula treimii” care constă în folosirea unei treimi din rezerva de aer din butelii pentru înaintare, iar restul de două treimi pentru întoarcere, mai precis o treime pentru întoarcerea propriu-zisă şi o treime ca rezervă pentru situaţii neprevăzute; folosirea unei rezerve secundare de aer comprimat; antrenamente specifice şi penetrarea în mod progresiv pentru a evita apariţia panicii; folosirea a trei surse de lumină independente; posedarea unui bun control al flotabilităţii şi a procedeelor de scufundare pentru a evita deranjarea particulelor fine de sediment şi deci trecerea lor în suspensie, lucru care ar conduce la o scădere importantă a transparenţei apei. Problemele de logistică specifică scufundărilor în peşteri pot fi, printre altele: adaptarea echipamentului şi a procedeelor de scufundare la condiţiile morfologice şi hidrologice specifice; planificarea corespunzătoare a scufundării; organizarea optimă a expediţiilor; alegerea scufundării solitare sau în echipă. De asemenea, cunoştinţele scafandrilor asupra circumstanţelor în care au avut loc diferite accidente, cât şi analiza critică a lor, reprezintă o modalitate de creştere a siguranţei scufundării în peşteri. În România cluburile de speologie subacvatică din Bucureşti, Oradea, Cluj-Napoca, Arad, Baia Sprie, Ştei ş.a., au o frumoasă şi bogată activitate, oferind cursuri specializate de scufundări în peşteri.