Scufundare cu alimentare de la suprafaţă

Scufundare cu alimentare de la suprafaţă este scufundarea prin care se trimite scafandrului amestecul respirator (aer sau amestec Heliox) printr-un furtun. Furtunul este ataşat de un cablu de comunicaţii, tub pentru determinarea adâncimii, cablu electric, saulă de siguranţă numit cablu ombilical sau narghilea. Scufundarea cu alimentare de la suprafaţă este din ce în ce mai mult folosită datorită multiplelor avantaje pe care le are faţă de scufundarea autonomă: limita de adâncime de 90 m, rezervă de gaz nelimitată, posibilitatea încălzirii scafandrilor, controlul adâncimii etc. Cea mai cunoscută modalitate de scufundare cu alimentare de la suprafaţă este cea efectuată cu echipament greu de scufundare ,clasic, tip Siebe Gorman.1691: Denis Papin propune trimiterea aerului comprimat în clopotul de scufundare cu ajutorul unei pompe de la suprafaţă, printr-un tub prevăzut cu supape. 1754: Richard Pocoke descrie un costum de scafandru cu cască ce era alimentat de o pompă de aer. 1762: un alt englez, John Smeaton realizează un cilindru suflant antrenat de o roată hidraulică. Apoi, în anul 1779 Smeaton creează chesonul de scufundare cu ajutorul căruia au fost reparate fundaţiile picioarelor podului de la Hewhorn, Anglia. 1776: aplicând invenţia lui Smeaton, John Wilkinson realizează prima suflantă pe care o instalează în atelierul său din Wilby, Anglia. Acesta a fost primul prototip al tuturor compresoarelor mecanice. 1819: germanul Augustus Siebe inventează echipamentul de scafandru cu cască şi fără costum de scufundare în care aerul era trimis de la suprafaţă prin pompare. Siebe brevetează în anul 1837 o variantă perfecţionată a aparatului său. La acest nou aparat, aerul suplimentar ieşea printr-o supapă laterală a căştii care la nevoie putea fi manevrată cu capul de scafandru. Costumul era complet etanş şi îmbrăca scafandrul complet cu excepţia mâinilor care se puteau pune în nişte mănuşi din cauciuc etanşe la încheieturi. Costumul mai era prevăzut şi cu o garnitură solidă din cauciuc ce se prindea de pieptar. Casca era detaşabilă şi se putea fixa de pieptar printr-un filet special. Costumul mai era prevăzut cu tălpi din plumb. Cu aparatul Siebe se puteau efectua scufundări până la adâncimea de 54 m. Apare astfel echipamentul greu de scufundare cu costum şi cască rigidă alimentat de la suprafaţă cu aer comprimat. Acest tip de costum de scufundare a fost fabricat în Anglia de firma Siebe Gorman & Company Ltd., precum şi de Dräger AG în Germania, Galeazzi în Italia, Denayrouze în Franţa, Morse Diving Equipment Company şi Schrader în S.U.A., Yokohama Diving Apparatus în Japonia. 1834: americanul Norcross inventează supapa de evacuare a aerului expirat de scafandru din cască. 1850: utilizând brevetul lui Siebe, Cabirol creează un ansamblu alcătuit din pompă, cască rigidă şi costum etanş, devenind astfel primul producător francez de echipament greu de scufundare 1864: la 11 Martie apare brevetul variantei perfecţionate a aparatului de respirat sub apă, cu alimentare de la suprafaţă prin intermediul unui furtun din cauciuc şi alimentat de la o pompă. 1872: pentru a concura cu Siebe şi Cabirol, Denayrouze construieşte propriul echipament greu, iar în anul următor aduce unele îmbunătăţiri cum ar fi o supapă interioară în cască acţionată cu capul de scafandru şi un rezervor tampon între pompă şi scafandru pentru asigurarea unui debit constant de aer. 1915: în timpul operaţiunilor de ranfluare a submarinului F4 scafandrii US Navy utilizând echipament greu cu alimentare de la suprafaţă ating adîncimea maximă de 100 m. 1937: este consemnată prima scufundare realizată cu amestec heliu/oxigen (Heliox) în scopuri civile, cu alimentare de la suprafaţă, de către americanul Max Gene Nohl, care atinge adâncimea de 128 m în lacul Michigan. Tot într-o scufundare cu caracter civil, Jack Brown atinge adâncimea de 168 m în anul 1946. 1945: suedezul Arne Zetterström folosind un amestec respirator alcătuit din hidrogen şi oxigen (Hidrox) reuşeşte să atingă adâncimea de 161 m. 1946: Jacques-Yves Cousteau pune la punct costumul cu volum constant. Fabricat din cauciuc vulcanizat, costumul a fost realizat special pentru scufundări cu durate mari de timp în ape cu temperatură scăzută. 1966: Bev Morgan şi Bob Kirby înfiinţează în Santa Barbara, California, firma Kirby Morgan Corporation, primul fabricant de căşti rigide superuşoare şi de măşti faciale de scufundare. prezent: Ca urmare a intensificării exploatării resurselor petroliere offshore, s-au făcut eforturi pentru a se adapta şi perfecţiona vechiul echipament clasic Siebe care devine tot mai greoi şi dificil de utilizat. Perfecţionările aduse noilor echipamente s-au axat în special pe realizarea unei noi generaţii de aparate de respirat sub apă având greutate mult redusă. Aceste noi echipamente sunt alcătuite din cască rigidă tip Kirby-Morgan cu respiraţie la cerere având greutate mult redusă şi prevăzută cu un singur geam, sau cu respiraţie în flux continuu prevăzute cu două geamuri, iar în locul costumului clasic fixat de cască se utilizează un sistem de cuplare pentru casca rigidă sau masca facială format doar dintr-un inel metalic şi un guler din cauciuc. În Europa principalii producători sunt firmele Comex S.A. în Franţa, Dräger AG în Germania (aparatul PL 70) , Pommec în Olanda, Divex în Anglia. Echipamentul utilizat în scufundarea cu alimentare de la suprafaţă este alcătuit din: echipament individual echipament colectiv.